Valeriu Brăbete

În România, spectacolul democratic pare tot mai mult o piesă jucată prost, cu actori nepotriviți și un scenariu golit de sens. Votul a devenit opțional pentru sistem, legile se interpretează în funcție de interese, iar incompetența nu mai e o barieră pentru funcțiile publice. Dimpotrivă, pare să fie criteriu de selecție.

Avem o țară în care Erasmus ar fi fost marginalizat pentru „prea multă teorie”, Montesquieu ar fi fost ignorat de Curtea Constituțională, iar Caragiale… doar el ne-ar fi înțeles.

„Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, […] nu există în România”, scria Caragiale în 1902 pentru Die Zeit. Nici azi nu există. Există doar grupuri de interese care mimează doctrina și fac trafic cu putere. Partide care nu se definesc prin principii, ci prin algoritmi: câți oameni la ministerul X, câte direcții la județ, câți bani la rectificare.

Nimic din ce înseamnă construcție democratică — transparență, merit, responsabilitate — nu se regăsește în logica acestor partide. Se mimează guvernarea cu aceeași naturalețe cu care se mimează justiția.

Și aici Caragiale e din nou de actualitate: „Justiţia are, astfel, autoritate, dar nu şi prestigiu.” Astăzi, decizii fundamentale pentru ordinea democratică sunt luate de o Curte Constituțională percepută tot mai des ca instrument politic. Nu e doar o problemă de aparență, ci de fond: când votul cetățeanului este anulat fără explicații convingătoare, când legea e tratată ca obstacol, nu ca reper, vorbim despre un stat în derivă.

Erasmus credea în educație ca bază a civilizației. În România, educația e tratată ca povară bugetară. Montesquieu vorbea despre separarea puterilor pentru a preveni abuzul. La noi, puterile cooperează când trebuie să se apere una pe alta. Caragiale descria o farsă. Noi o trăim.

Am putea spune, resemnați, că asta e România. Dar ar fi fals. România e și altceva: e formată și din profesori care încă țin linia dreaptă într-un sistem șubred, din magistrați care rezistă presiunilor, din jurnaliști care nu acceptă să fie complici. E formată din oameni care înțeleg regulile jocului democratic și refuză să tacă.

Problema nu e lipsa acestor oameni. Problema e că sunt sistematic blocați să conteze.

Într-un moment în care democrația e folosită ca etichetă, nu ca realitate, nu mai e suficient să votăm. Trebuie să punem presiune, să întrebăm, să nu acceptăm explicații absurde. Să nu tratăm prostia cu indulgență, nici abuzul cu lehamite. Caragiale ne-a avertizat acum mai bine de un secol. Montesquieu ne-a dat mecanismele. Erasmus ne-a arătat sensul. Ce facem cu toate astea — sau dacă mai facem ceva — e, în cele din urmă, singura întrebare care contează.