Valeriu Brăbete

România de azi trăiește într-un paradox politic și moral: învățăm în școală despre Europa luminilor, despre rațiune, principii și separația puterilor, dar trăim zilnic într-o republică improvizată, unde legea e opțională, iar prostia are funcție și șofer la scară. Între idealurile lui Erasmus și echilibrul constituțional al lui Montesquieu, România e, mai degrabă, prizoniera lucidității amare a lui Caragiale.

Caragiale: oglinda care încă ne arde

Încă din 1902, în articolul scris pentru Die Zeit, Caragiale spunea fără menajamente:

„Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România.”

Nimic mai actual. Schimbăm siglele, culorile și liderii, dar mecanismul rămâne același: alianțe de conjunctură, trădări pe bandă, guverne construite pe algoritmi de împărțire a prăzii, nu pe politici publice. Nu există doctrine — doar interese. Iar asta se vede, se simte și se plătește zilnic, în spitale, în școli, în instanțe și-n viața cetățeanului de rând.

Justiția: autoritate fără prestigiu

Caragiale descria sec realitatea juridică a vremii:

„În justiție, poporul n-are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu.”

Un secol mai târziu, lucrurile nu s-au schimbat fundamental. Avem legi, dar sunt aplicate selectiv. Avem judecători, dar unii sunt dependenți de telefoane „neoficiale”. Avem o Curte Constituțională care pare să acționeze nu ca garant al legii fundamentale, ci ca scut politic pentru cei care ar trebui să răspundă. Votul popular, exprimat democratic, poate fi anulat fără rușine — transformând democrația într-o scenografie golită de conținut.

Erasmus, Montesquieu… și statul capturat

Erasmus visa la o societate condusă de oameni raționali, cultivați, buni. Idealismul lui e înduioșător într-o țară unde educația e subfinanțată, profesorii fug din sistem, iar analfabetismul funcțional e mai periculos decât orice partid extremist.

Montesquieu insista că libertatea cetățeanului depinde de separația puterilor. În România, puterile statului se suprapun atunci când trebuie să se protejeze reciproc. Avem o democrație în formă, dar nu în fond — o democrație de carton, care scârțâie la orice încercare de a funcționa după reguli europene reale.

Ce mai e de făcut?

În mod cinic, am putea spune că nimic. Că jocul e trucat, că instituțiile sunt capturate și că votul e, uneori, o glumă amară. Dar dacă renunțăm complet, atunci chiar nu mai rămâne nimic. Caragiale râdea amar de realitatea românească, dar n-a încetat niciodată să o expună. Asta e, poate, prima formă de rezistență: să nu tăcem. Să nu normalizăm. Să nu ne resemnăm.

România are destui oameni care gândesc ca Erasmus, care înțeleg statul ca Montesquieu și care scriu ca Caragiale. Problema e că n-au fost lăsați, până acum, să decidă. Poate a venit timpul să forțăm ușa, dacă tot refuză să o deschidă.