Elogiul Prostiei – actual și necesar în România de azi

Scris în 1509, Elogiul Prostiei al lui Erasmus din Rotterdam pare, paradoxal, mai actual decât multe editoriale de azi. Deși formulat ca o satiră în care Prostia însăși își face propria pledoarie, textul atinge, cu ironie fină și luciditate necruțătoare, ipocriziile sociale, vanitatea intelectuală și cultul aparenței – teme care definesc perfect România contemporană.

1. Când forma bate conținutul

Erasmus ironizează personajele care „cântă în strunele retoricii și filosofiei printr-un discurs împestrițat cu fraze furate din toate părțile”. Nu vorbește despre cunoaștere reală, ci despre vorbărie fără fond. Același fenomen e la ordinea zilei în România: discursuri publice pline de termeni pompoși, analize „inteligente” dar lipsite de relevanță, unde se mimează profunzimea doar pentru imagine.

„Unul cântă în strunele retoricii și filosofiei, altul ridică în slăvi vreun principe, cestălalt predică războiul contra turcilor…”

Astăzi, vedem cum influenceri de carton, pseudo-specialiști sau doctori în „științe ale nimicului” țin lecții la televizor și pe rețele sociale. Esența? Nu contează. Important e să „sune bine”.

2. Impostura mascată în înțelepciune

Erasmus lovește exact în ceea ce azi am numi „pseudointelectualism”: indivizi care se folosesc de un limbaj sofisticat și o atitudine gravă pentru a ascunde vidul ideatic.

„După cum nimic nu este mai prostesc decât luarea în glumă a lucrurilor serioase, la fel nu este nimic mai comic decât dorința de a trata în mod solemn despre o șotie.”

În România, nu doar că impostura e tolerată — e adesea promovată. Instituții care ar trebui să apere standardele (universități, academii, trusturi media) preferă să tacă sau chiar să acopere falsurile, de la doctorate plagiate la biografii fabricate.

3. Disprețul față de omul simplu

Erasmus face o observație incomodă: de multe ori, „prostia” sinceră, firească, umană, e mai aproape de realitate decât „înțelepciunea” artificială. În România, omul de rând e tratat adesea ca „needucat” și „manipulabil”, ignorându-se complet faptul că el simte instinctiv când ceva nu e în regulă.

„Năzdrăvăniile lor pot fi luate drept pilde, și un cititor mai sprinten la cuget poate trage din ele mai multă învățătură decât din operele pompoase.”

Această replică e valabilă și azi: satira, comedia, ironia pot spune adevăruri mai directe decât orice dezbatere pretențioasă. Doar că, în cultura noastră, sunt deseori desconsiderate sau eliminate din „spațiul serios”.

4. Autoamăgirea ca mecanism național

Erasmus observă că oamenii se lasă cu bună știință păcăliți de iluzii, doar pentru a-și menține confortul mental. În România, această tendință e aproape un sport național: idealizăm trecutul, ne lăsăm ghidați de lideri care spun „ce vrem să auzim” și fugim de adevăruri inconfortabile.

„Oamenii se lasă cu bucurie înșelați, doar ca să nu se vadă așa cum sunt.”

De aici și succesul celor care vin cu soluții simple la probleme complicate. Prostia, când e împachetată frumos, devine comodă. Iar luciditatea – deranjantă.

5. Nevoia de a spune adevărul cu umor

Erasmus a ales forma satirică tocmai pentru că un adevăr rostit direct supără, dar spus cu zâmbetul pe buze poate trece de ziduri groase.

„Totuși, de nu cumva orgoliul îmi întunecă vederea, cred că lauda Prostiei nu am făcut-o prostește.”

România are o tradiție puternică a umorului critic – de la Caragiale la actualii satiriști independenți. Dar aceștia nu sunt sprijiniți, ci marginalizați. Societatea noastră nu prea știe să se uite în oglindă fără să se supere.

Concluzie

Elogiul Prostiei nu e doar un text clasic. Este o oglindă în care, dacă avem curajul să ne uităm, putem înțelege mai bine de ce lucrurile merg prost. Pentru România de azi, Erasmus rămâne un aliat ironic, dar sincer, în lupta cu impostura, ipocrizia și minciuna frumos ambalată.

Nu e suficient să râdem de prostie. Trebuie să începem să o recunoaștem acolo unde e, chiar dacă poartă costum, are diplomă sau vorbește elevat. Iar uneori, poate că „prostia sinceră” e chiar antidotul împotriva unei societăți care se ia mult prea în serios, dar care refuză să se gândească serios la sine.