Fumul şi apicultura

Fumul şi apicultura

Fumul a constituit un preţios ajutor al omului încă din perioada când culegea doar rodul muncii albinelor, ajutându-l să extragă din scorbură fagurii cu miere. Ulterior, odată cu preocuparea creşterii acestora în jurul locuinţei, fumul a devenit un element nelipsit în lucrările la stupi.

Stupii din perioada începuturilor creşterii albinelor erau o copie a locaşurilor acestora din scorburi — trunchiuri de copaci scobite în interior, prevăzute cu capace din lemn. Dezvoltarea şi extinderea albinăritului a determinat şi utilizarea altor materiale existente în jur ca papură, răchită, paie (fig. 38). Intervenţia omului în astfel de stupi se asigura tot prin intermediul fumului, dar urmările erau dezastruoase. În perioada de recoltare a mierii, fumul rezultat prin arderea pucioasei a constituit un produs iritant pentru om şi ucigător pentru albine, recoltarea mierii echivalând cu distrugerea familiei de albine.

Stupii moderni, intraţi treptat în practică, din 1814 au schimbat complet modul de lucru în stupină. Construcţiile din scândură cu rame mobile în interior, adăugate, în funcţie de culesul albinelor, pe orizontală (stupi orizontal) sau în corpuri suprapuse (stupi verticali) permiteau intervenţia omului sub protecţia fumului fără a determina scăderea numerică sau distrugerea familiei de albine.

Modul de utilizare a fumului a evoluat paralel cu cel al modernizării stupului. În perioada pioneratului fumul era produs prin arderea de ţesături, frunze, putregaiuri manipulate cu mâna. Sistemul era incomod, timpul de lucru condiţionat de epuizarea sursei de ardere, iar manipularea în stup se făcea numai cu o mână, cea de a doua fiind blocată de ţinerea sursei de fum. Un alt inconvenient consta în imposibilitatea dirijării şi menţinerii unui debit al intensităţii constante a fumului. Volumul de fum era dependent de materialul de ardere, direcţia lui fiind dată de curenţii de aer sau, cel mai frecvent, prin suflarea în sensul dorit. Toate neajunsurile vechiului mod de utilizare a surselor de fum au fost evitate prin construirea unei instalaţii simple — afumătoare. Astăzi nu există nicio prisacă, oricât de mică fără o afumătoare procurată din comerţ sau confecţionată manual.

Afumătoarea este o instalaţie simplă, construită din tablă, piele şi bucăţi de lemn. Ea se compune dintr-un corp cilindric confecţionat din tablă zincată, groasă de 0,5 mm, cu capac mobil, de forma trunchiconică, prevăzut cu un grătar în partea de jos. În interiolul cilindrului există un pahar mobil de tablă, cu o grosime de 1 mm, prevăzut la partea inferioară cu un grătar ce asigură trecerea aerului (fig. 39).

Corpul de tablă are anexată o pereche de foale din două scânduri de 120x180 mm, înclinate, formând un unghi ascuţit; de laturile acestora sânt prinse două bucăţi de piele sau de înlocuitori (velur etc.). În partea de jos, foalele au un orificiu de comunicare cu corpul cilindric în care se produce arderea materialului necesar obţinerii fumului. Un alt orificiu, existent într-una din scânduri, asigură intrarea aerului în timpul manipulării foalelor.

Funcţionarea afumătoarei presupune mişcarea foalelor care împing aerul aspirat în “rezervolul de presiune” a cilindrului; curentul produs determină aprinderea materialului şi împingerea fumului rezultat prin orificiul de evacuare al capacului.

Materialul de ardere pentru producerea fumului este lemnul putred sau amestecul cu lemn verde sub formă de aşchii, surcele, rupturi mici. Se preferă putregaiul şi iasca, întrucât au o ardere lentă, eliberând cantităţi mari de fum. Nu sânt indicate pentru ardere ţesăturile, cârpele întrucât fumul produs determină iritarea albinelor, o stare de nervozitate şi o tendinţă de agresiune.

Tehnica de aprindere a materialului este simplă: în paharul metalic din corpul cilindrului se pun câţiva cărbuni aprinşi, peste care se aşază materialul fumigen. Prin mişcarea foalelor se asigură aprinderea, intensitatea şi durata de evacuare a fumului.

În practică, după acelaşi principiu de funcţionare există numeroase modele de afumătoare: afumătoarea cu capac globular, cu capac special pentru administrarea medicamentelor în stup prin fumegare, afumătoarea mecanică, electrică, acţionată prin intermediul unor baterii electrice.

Afumătoarea se utilizează ori de câte ori se efectuează lucrări în stup: mişcarea ramelor, controlul culesului, controlul dezvoltării puietului, al stării de sănătate a albinelor etc.

Manipularea afumătoarei se face cu o singură mână; după calmarea albinelor se pune pe marginea stupului, cu vârful conului în sus; din când în când se apasă pe foale pentru a întreţine focul din cilindru. Cantităţile de fum administrate sânt în funcţie de calmarea albinelor; repetarea se face rar, de obicei la revenirea din zbor a albinelor.

Modul de acţiune a fumului asupra albinelor este doar parţial explicat. Se presupune că fumul sperie albinele care se reped la faguri şi consumă cu lăcomie din miere; pentru a îndepărta stratul de fum îşi ridică abdomenul şi bat din aripi. Preocupate de consumarea mierii şi de ventilarea fumului din jur, albinele nu încearcă să evadeze sau să atace pe agresor, ci rămân la suprafaţa fagurilor. În această situaţie orice lucrare în stup se efectuează fără dificultăţi. totuşi este posibilă şi o altă explicaţie: fumul provoacă o iritare a suprafeţei oculare, ceea ce le limitează vizibilitatea şi determină o nesiguranţă în zbor. Ventilaţia, mişcarea aripilor ar fi o acţiune de îndepărtare a stratului iritant ce le înconjoară — fumul. De remarcat că albinele întoarse de la cules şi întâmpinate de fum se îndepărtează de stup.

Fumul este folosit în apicultură şi în combaterea unor dăunători ai albinelor care au numeroase influenţe negative — scăderea numerică a familiei, reducerea vigurozităţii lucrătoarelor, restrângerea culesului, deteriorarea fagurilor etc.

Braula coeca — păduchele albinelor, (fig. 40a), constituie unul din dăunătorii cei mai cunoscuţi; el îşi duce existenţa pe corpul albinei, îi creează o stare de nelinişte, de iritare, îi sustrage o parte din hrană. În final, se micşorează productivitatea familiei. Extinderea ectoparazitului de dimensiuni mici 1 — 1,2 mm, vizibil cu ochiul, se face prin trecerea de la o albină la alta cu ocazia transferării de rame cu faguri, a comasării de familii etc.

Combaterea parazitului se realizează şi prin intermediul fumului de tutun. În corpul cilindric al afumătorului se pun cărbuni aprinşi peste care se introduc 10 g de tutun (foi sau provenit din ţigări). După aprindere se administrează prin urdiniş 3 — 4 fumuri (pufăituri). Se astupă urdinişul pentru 3 — 4 minute, după care se deschide, iar pentru aerisire se ridică şi podişorul. Păduchii se scot odată cu hârtia pusă în prealabil pe fundul stupului. Tratamentul prin fumegaţie se face numai toamna: sfârşitul lui octombrie, când în stup există un număr redus de puiet şi numai în zilele calde, cu temperaturi de peste 18°C. Iarna nu se efectuează.

Fumul de tutun se administrează seara, la reântoarcerea albinelor; operaţia se repetă trei seri la rând şi se reia din 10 în 10 zile, până la distrugerea totală a parazitului.

În combaterea acestei ectoparazitoze se mai utilizează pulberea de naftalină: 10 — 20 g de stup sau bucăţi de camfor depuse pe o coală pe fundul stupului şi în mod deosebit, timolul.

Acarioza, o boală gravă, este determinată de un alt parazit, Acarapis Woodi cu dimensiuni microscopice şi localizare intratraheală (fig. 40 b). Atacul este cu atât mai grav cu cât albinele sânt slăbite; de aceea parazitoza are o extindere mai mare în lunile de iarnă, când albinele sânt strânse şi când se înregistrează pierderi mari prin mortalitate.

Pentru combaterea bolii se recurge la preparate fumigene, dintre care Folbex este cel mai utilizat. Produsul se prezintă sub formă de folie, care se aprinde în interiorul stupului complet închis. O folie cu dimensiuni de 10x2 cm conţine 0,5 g substanţă activă şi se aprinde în interiorul stupului în poziţie verticală, fixând-o cu ajutorul unei sârme prinse de podişor. Tratamentul include toate familiile din cadrul stupinei afectate.

Familiile cu parazitare extinsă şi intensă se desfiinţează prin fum de pucioasă, întregul inventar se dezinfectează temeinic, iar ceara recuperată se exclude de la confecţionarea fagurilor.

Triungulinoza este o ectoparazitoză determinată de larva insectelor Melöe proscarabeus, şi Melöe vengatus. Contaminarea se face în timpul culesului: larva localizată în interiorul florii se ataşază de albină în timpul staţionării necesare culesului nectarului sau polenului. Larva perforează peretele corporal al albinei şi pătrunde cu jumătate din corpul ei în cavitatea abdominală a gazdei hrănindu-se cu hemolimfă.

Stabilirea existenţei acestui ectoparazit se face vizual, evidenţiind prezenţa larvei pe corpul albinei, cât şi prin mişcările făcute cu picioarele prin care albina încearcă să-l îndepărteze de corp.

Tratamentul este identic cu cel utilizat în ectoparazitările cu Braula coeca.

Găsalniţa (molia fagurilor). Există două specii de fluturi de găselniţă — Galleria melonella (găselniţa mare) şi Achroea grisella (găselniţa mică) ce îşi depune ouăle în interiorul stupilor pe faguri (fig. 41). Un fluture depune între 700 — 1000 de ouă. Din ouăle depuse rezultă larve care se hrănesc cu ceară, păstură şi cu învelişul puietului. Pagubele produse sânt mari şi constau din distrugerea fagurilor şi a puietului, cât şi prin reţinerea albinelor de la cules. În număr mare larvele pot determina distrugerea completă a fagurilor dintr-un stup.

Combaterea găselniţei se face prin afumarea fagurilor cu fum de pucioasă care distruge fluturii şi larvele fără a avea influenţă negativă asupra ouălelor. Din acest considerent afumarea fagurilor se repetă la 2 — 3 săptămâni, în dulapuri bine închise, fumul de pucioasă introducându-se printr-un orificiu, cu ajutorul afumătoarei. În invaziile mici, limitate, larvele se distrug manual, extrăgându-se din galeriile făcute în faguri. În cele intense se acţionează numai prin intermediul fumului.

Sus