Împărat şi proletar

Împărat şi proletar

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă.
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lîngă mese lunge, stătea posomorîtă,
Cu feţe-ntunecoase, ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

- Ah ! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin ?
Nici o scînteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dînsul domneşte pe deplin.

Spuneţi-mi, ce-i dreptatea ? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi ;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dînşii la lucru-i osîndiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surîd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei cchi închid.

Virtutea pentru dînşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie cară trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războoiele aprinse,
Căci voi murind în sînge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitulul popor.

Religia - o frază de dînşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug ;
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osînda ca vita de la plug ?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi…
Nu ! Moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin ;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mîn.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi ?
De ce boola şi moartea să fie partea voastră,
Cînd ei în bogăţia ceo splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri ?

De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere ?
Cînd vreţi, puteţi prea lesne pămîntul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde, să-nchidă, cînd împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.

Ei, îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pămîntului i-l sug ;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente aorbe a voastre fiici frumoase :
Frumseţile-ne tineri, bătrînii lor distrug.

Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămîne ?
Munca, din care dînşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pîine,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine…
Ei tot, şi voi nimica ; ei cerul, voi dureri !

De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară
Cînd ai ce-ţi trebuieşte… Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Cînd mîna v-o întindeţi la bunuri zîmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi

Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi !
Atunci cînd după moarte răsplată nu v-aşeaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi !

Sfărîmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pînze cu corpuri de ninsori ;
Ele stîrnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor !

Sfărîmaţi tot ce aţîţă inima lor bolnavă,
Sfărîmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvîrliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre pînă şi urma sclavă
Celor ce Ie urmează pîn' la al lumii fund !

Sfărîmaţi tot ce arată mîndrie şi avere,
O ! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urît -
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr' de patimi trece în timpul nesfîrşit.

Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan ;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce rîde
Cu mutra de vîndută, cu ochi vii şi viclean.

O ! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine a să ias' ;
Nimic… Locul hienei îI luă cel vorbăreţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmăreţ.
Formele se schimbă, dar răul a rămas.

Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni Ie şoptesc ades,
Plăcerile egale, egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea cînd va stinge lampa vieţii finite,
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.

Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plînge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă ;
Nimeni de-a plînge n-are, el traiul şi-a trăit.

Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi ;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pîn-în fund cupa, pîn' va vrea s-o zdrobească
Căci va muri cînd nu va avea la ce trăi.

*    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *

Pe malurile Seinei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gînduri adîncit ;
AI undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gîndirea-i n-o înşală ;
Poporul loc îi face tăcut şi umilit.

Zîmbirea lui deşteaptă, adîncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mîna-i care poartă destinele lumşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.

Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frîu ;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Şi el - el vîrful mîndru al celor ce apasă -
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi Iipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zîmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine rîzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce I-au urît.

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzînd în vînt -
Prin limbile de flacări, ce-n valuri se frămînt,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru - Paris al lui mormînt,

Pe stradele-ncruşite de flăcri orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sînii lor acopăr - e ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adînci şi desperaţi.

O ! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut !
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate ;
Nu ! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vîndut !

*    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *

Scînteie marea lină şi placele ei sure
Se mişc una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite ; din tainica pădure
Apare luna mare cîmpiilor azure,
Împlîndu-le cu ochiul ei mîndru, triumfal.

Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn ;
Trecînd încet ca umbre - ţin pînzele umflate
În faţa lunei care prin ele-atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerînde se pleacă, lin suflării
A zefirului nopţii şi sună cadenţat.

Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcînd pe vîrf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atîrnă uscată -
                    Moşneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurînd transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare… A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar :

În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrînul Demiurgos se opinteşte-n van ;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou : de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian ?

Al lumii-ntregul sîmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvîrlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperînd cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătînd la soare-a mizeriei lui faţă -
Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantînd într-un atom.

Cînd ştii că visu-acesta cu moarte se sfîrşeşte,
Că-n urmă-ţi rămîn toate astfel cum sunt, de dregi
Oricît ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gînd te-ademeneşte :
"Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi".