Epigonii

Epigonii

Cînd privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mîndre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gîndirii şi cu rîuri de cîntări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere :
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cîntînd dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întîmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb :
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată ?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.
S-a dus Pan, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sînte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles ;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată
Şi vegheaz-o stîncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cînta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă ;
L-ale ţării flamuri negre Cîrlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan ;
Şi ca Byron, treaz de vîntul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sînta candel-a sperării,
Descifrînd eternitatea din ruina unui om.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blîndă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău ;
Iar poetul ei cel tînăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cîntecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mînă amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătîne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mîna cea veche a-nvăţaţilor mireni ;
Moaie pana în coloarea unor vremuri de mult trecute,
Zugrăveşte din nou iarăşi pînzele posomorîte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

L-acel rege-al poeziei, veşnic tînăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirînd mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum rîde printre lacrimi cînd o cînta pe Dridri.

Sau visînd o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adînce, dalbe,
Cu zîmbirea de vergină, cu glas blînd, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mîndru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur să domnească lumi rebele
Şi iubind-o fără margini, scrie : visul de poet.

Sau visînd cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adînce şi a stîncelor cărunte,
Visul selbelor bătrîne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sînul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbru sombru şi regal.

                             *   *   *
Iară noi ? noi, epigonii ? … Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte,
Măşti rîzînde, puse bine pe-un caracter inimic ;
Dumnezeul nostru : umbră, patria noastră : o frează ;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază ;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credeam în nimic !

Şi de-aceea spusa voastră era sîntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gîndită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrîni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece ;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece ;
Noi în moi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin !

Voi, pierduţi în gînduri sînte, convorbeaţi cu idealuri ;
Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Cînd plutind pe aripi sînte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zîmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru : un înger, inima voastră : o liră,
Ce la vîntul cald ce-o mişcă, cîntări molcome respiră ;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi ? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul ; ce-i azi drept, mîne-i minciună ;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vînat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte ;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol ;
Numesc sînt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gîndire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră ? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente ; carte tristă şi-ncîlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia ? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărîna cea grea.

Rămîneţi dară cu bine, sînte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi ;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mîni în ruină,
Proşti, şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumina -
Toate-s praf… Lumea-i cum este… ca şi dînsa suntem noi.