CAPITOLUL V § ÎNTÂILE ÎNCERCĂRI

Biografie scrisă de Lucia Borş

Între anul morţii lui Iordache Rosetti şi anul 1848, viaţa Elenei Cuza e zbuciumată de mai multe procese pe care soţul le avea în legătură cu treburile sale personale. Între acestea se număra şi cel avut cu vărul Constantin Cuza proces ce ţinu aproape doi ani cu destule pagube pentru amândoi. Ele se sfârşiră abia în Aprilie 1847 cu câştig de cauză pentru Alexandru Cuza. Cum acesta din urmă nu avea inimă rea şi nici nu purta pică cuiva, căută să se împace cu Constantin Cuza. Scrisoarea lui Alexandru Cuza către prietenul său viitorul cumnat, Iordache Lambrino, în legătură cu aceasta, ne dezvăluie firea viitorului domn al Principatelor Unite.
       "Constantin Cuza, prost crescut cum este, sau mai bine spus, de ruşine a căutat să mă ocolească, dar m-am dus la el şi am făcut tot ce mi-a stat în putere ca să-i fiu pe plac, uitând totul şi nevăzând în el decât un membru decăzut al familiei mele, care nu-mi inspira decât milă prin lipsa oricărui bun simţ şi a demnităţii omeneşti".
       Deşi căsnicia mergea greu din pricina nestatorniciei sentimentale a lui Alexandru Cuza, acesta urmărea totuşi foarte de aproape pe soţia sa când era plecată, dorind să ştie tot ce făcea şi gândea. Dacă nu mai păstra pentru ea cea dintâi înflăcărare, rămase legat sufleteşte de aceea care-l iubea mai presus de orice.
       "Spune-mi dacă ai văzut pe soţia mea Duminică sau Luni, şi dacă este sănătoasă., şi ce ţi-a mai vorbit? întrebă el printr-o scrisoare pe prietenul său Iordache Lambrino, în Martie 1847.
       În mijlocul acestor întâmplări familiare din viaţa Elenei Cuza, Moldovenii se pregăteau pentru emanciparea lor politică şi socială. Mihail Sturza era însă o serioasă piedică în calea năzuinţelor naţionaliste. Căpătând tronul prin Convenţia de la Sf. Petersburg, se simţea dator să fie un credincios supus către Rusia, ca şi un bun platnic Sultanului. Totul era cum să se strecoare printre ei mai mulţi ani ca să rămână Domnul Moldovei, si să stoarcă averi însemnate. Toate înbunătăţirile de ordin administrativ ce le făcuse, erau neînsemnate faţă de corupţia, anarhia şi nedreptăţile pe care le săvârşea pentru atingerea scopurilor lui şi indirect ale vrăjmaşilor ţării.
       Dar ce-i păsa tineretului, prins în vâltoarea patriotismului şi a reformelor pentru binele Moldovei, de persecuţiile, exilările şi ameninţările lui Vodă Sturza, când avea drept scop să facă să triumfe o idee mare? Ce teamă putea să-l mai oprească din avântul lui patriotic, atunci când, sprijinit de toţi iubitorii de ţară, tineri ca şi bătrâni, se îndrepta spre o nouă eră de libertate şi demnitate naţională?
       Ce făceau oare în anul 1848 Alexandru Cuza şi soţia acestuia la Galaţi?
       Ritmul liniştit de viaţă al oraşului de provincie nu i-ar fi îndemnat atât la vreo mişcare deosebită, dacă firea lui Alexandru Cuza s-ar fi mulţumit cu un rol şters. Dar el făcuse legătură cu cei ce pregăteau revoluţia şi era un nelipsit de la toate întrunirile lor din Iaşi. Şi pentru aceasta era mereu pe drumuri şi mereu în nevoe de bani. Deşi temătoare pentru soarta ce ar fi putut s-o aibă dacă era prins, Elena Cuza nu încercă să-l abată din drumul apucat, pătrunsă, ca şi el, de nevoia unei schimbări în bine pentru Moldova. Tăinuia toate acestea către mama ei, de teama unui svon prea întins înainte să se hotărască ceva. Tovarăşă de bine ca şi de rău, Elena Cuza, cu bunul simţ şi firea ei prevăzătoare, potolia însă energia sgomotoasă a soţului, canalizănd-o fără şovăiri, spre idealul către care tindeau atunci toţi bunii Români.
       În acele clipe hotărîtoare pentru soarta ţării, ea, întregindu-şi liniile hotărîte ale sufletului, începu să se desprindă din umbra anonimatelor ca o existenţă predestinată.

       Peste mai tot cuprinsul Europei Apusene şi Centrale, erau frământări în sânul popoarelor nemulţumite. Românii, înverşunaţi de protectoratul rus şi de punerea în practică pătimaşă a Regulamentului Organic, începură să se mişte şi ei, cerând o constituţie democrată şi unirea ţări lor surori.
       În Moldova, Vodă Sturza, îngrijat de o mişcare cu prea mult temei care putea să-i primejduiască tronul, chemase în ajutor dubioasa diplomaţie rusească, înfăţişată prin generalul Duhamel, şi-şi făcu o gardă împrejurul lui din arnăuţi şi oameni de nimic plătiţi din visteria secătuită a statului, care teroriza populaţia paşnică a Iaşului.
       Încurajat numai de îndrăsneala lui, tineretul naţionalist îşi numi totuşi comitetul, care avea să lucreze la directivele reformelor ce urmau să se facă şi să fie înaintate Domnitorului. Dar intriga rusească le înăbuşi în sânge toate planurile sub cuvânt că ar complota împotriva lui Vodă Sturza.
       Capii cei mai de seamă ai mişcării, prinşi în casa lui Mavrocordat, fură închişi şi schingiuiţi, iar doisprezece dintre ei fură aruncaţi a doua zi în fundul unei butci, legaţi cot la cot, de le sângerau încheeturile, şi porniţi sub escortă spre Galaţi, pentru a fi încredinţaţi autorităţilor turceşti de la Măcin. Printre aceştia se afla şi Alexandru Cuza, care; trântit peste ceilalţi tovarăşi de exil, cu faţa în plin soare şi cu mâinile frânte sub el, suferea şi de o rană adâncă la picior, făcută de furia arnăuţilor lui Beizadea Grigore Sturza.
       Elena Cuza, care aştepta pe Alexandru la Soleşti îngrijată de cele ce aveau să se petreacă în Capitala Moldovei, fu îndată înştiinţată printr-o ştafetă credincioasă, trimeasă de prieteni, de soarta soţului care, arestat pe loc, nu mai putuse să-i trimeată nici o veste.
       Ea plecă îndată ce află, orice zăbavă părându-i primejdioasă pentru viaţa şi libertatea soţului, cu cea dintâi căruţă de poştă pe care o găsi la îndemână. Porni spre Galaţi pe drumul pe care-l apucase şi cei prinşi. Avea numai 23 de ani, dar firea curajoasă şi hotărîtă la fapte în clipa primejdiei a Catincăi Rosetti, răsbătu dintr-odată prin temperamentul ei domol. Elena Cuza lucra atunci sub imboldul unei hotărîri luate în adâncul sufletului, gata să înfrunte orice atac dat fericirei sale. Dela Pribeşti aflase noutăţi prin buna prietenă a familiei, Catinca Negri. Aceasta, prinzând de veste de trecerea prinşilor spre Galaţi, ieşise în întâmpinarea lor cu răcoritoare şi întăritoare, isbutind, prin multe rugăminţi şi răsplătiri să li se mai slăbească legăturile.
       Elena Cuza se grăbi să câştige timp ca să iasă înaintea convoiului pe drumul Galaţilor. Spre norocul ei, acesta se oprise pentru întocmirea formalităţilor de surghiunire pe teritoriul Imperiului turcesc. Ea trase direct la consulul englez, Cumingham, prieten cu familia Cuza, şi se sfătui ce era de făcut. Planul eliberării lui Alexandru şi-l urzise vag pe drum; nu putea gândi la mijloace decât prin ajutorul acestui consul, pe care-l ştia de partea celor prinşi şi a ideilor lor politice. Când consulul îi încuviinţă sprijinul său, prinse mai multă inimă şi făgădui să facă rost de banii trebuincioşi pentru cumpărarea marinarilor greci care trebuiau să întovărăşească pe cei surghiuniţi. Cum însă nu avea la îndemână o sumă atât de mare, îşi amanetă fără şovăire juvaerurile ce le primise de acasă.

       Cumingham se ţinu de cuvânt şi intrând în legătură cu legaţia engleză din Brăila precum şi cu doi, trei cunoscuţi siguri, rude de ale prinşilor, care împărtăşeau deopotrivă acest plan de scăpare, isprăvi în câteva ore întreaga urzeală.
       Numai după aceasta Elena Cuza îşi îngădui puţină odihnă, trebuincioasă fizicului ei plăpând care suferise depe urma sdruncinărilor şi emoţiilor avute. Şi peste toate aceste încercări până şi socrul său, Ion Cuza, fusese închis la Iaşi şi numai în urma stăruinţelor familiei putu fi scos dintre ceilalţi prinşi ce erau schingiuiţi zilnic.
       Alexandru Cuza scăpă astfel de sub paza soldaţilor, la Brăila, împreună cu Alecu Moruzi, Vasile Conta, Lascăr Rosetti, Manolache Costache, Epureanu şi Zaharia Moldovanu. Îmbarcaţi apoi pe un vapor austriac, se întâlniră la Giurgiu, în drum spre Baziaş, cu Costache Negri, Iancu Alecsandri, fratele poetului, şi Alecu Russo care se întorceau cu toţii de la Paris spre ţară, când întâmplările din Moldova îi oprise pe loc.
       De la Baziaş intrară în Ardeal, cu gând să nu se depărteze prea mult de graniţa Moldovei până la liniştirea lucrurilor.
       În acea vară tristă, când şi pe câmpiile Ardealului anul 1848 adusese aceleaşi frământări ca şi în ţările surori, şi când se adunau pe câmpia Blajului din Principatele Române, în Moldova persecuţiile Domnitorului, aşezarea armatelor ruseşti şi holera semănau numai pustiu şi tristeţe în tot lungul şi latul ei. Numărul celor fugiţi din ţară se mărea zilnic şi cu aceasta scădeau şi nădejdiile patrioţilor Moldoveni rămaşi pe loc.
       Se dăduse porunci aspre, se păzeau graniţele, pentru ca nimeni din ţara Moldovei să nu poată veni în atingere printr-un fel sau altul cu cei fugiţi şi lipsiţi de mijloace de trai în ţară străină. Unii dintre ei, cum era Costache Negri, trăiau din creditele pe care le puteau avea la Ardelenii cunoscuţi, şi pe care le împărţeau în urmă cu tovarăşii de surghiun. O astfel de stare anevoioasă nu putea însă dura prea mult, mai cu seamă când bănuiţi de Unguri ca producători de tulburări, fură nevoiţi să treacă în Bucovina, la Cernăuţi, unde se aşezară cei mai mulţi dintre ei.
       În răstimp Elena Cuza nu încetase să strângă bani de la ai săi şi cu ce-i mai dădu Ion Cuza se pregăti să-şi urmeze soţul în surghiun. Prilejul să treacă în Bucovina se ivi curând prin ajutorul pe care i-l dete buna ei prietenă din Galaţi, Ana Ghica. Rudă cu familia Moruzeştilor de la graniţa Bucovinei, unde aceştia aveau o moşie ce trecea şi dincolo, Ana Ghica înştiinţă pe Elena Cuza când o parte din Moldovenii curajoşi, hotărîse să treacă în ţara vecină, pentru a împărţi ajutoare din partea familiilor îngrijate, celor care aveau atâta nevoie de ele. Acestea se petreceau cam pe la jumătate lunii Iulie, iar pe la începutul lui August când Alexandru Cuza scrise prietenului său, Iordachi Lambrino, rugându-l să poarte grija treburilor sale şi s-o ajute cu sfaturi pe mama sa, Soltana, ajunsă văduvă, prin moartea lui Ion Cuza de holeră, Elena Cuza se afla lângă el.
       Aşezaţi la Cernăuţi îşi petrecură multe zile şi seri în familia atât de primitoare a bravului român Eudoxie Hurmuzachi, deschisă tuturor celor fugiţi din Principate. Bărbaţii făceau partide de wist sau preferanţe, vorbind asupra întâmplărilor zilei, femeile găseau subiecte de vorbă, când nu se întovărăşeau şi ele la joc de cărţi. Aceste zile liniştite se întrerupse odată cu înmulţirea cazurilor de holeră la Cernăuţi; Costache Negri, supranumit de prieteni Moş Costache, se îmbolnăvi greu şi nu fu scăpat decât datorită îngrijirilor date de tovarăşii de surghiun. Fugiră apoi la moşia Cernauca împreună cu familia Hurmuzachi, unde duseră aceiaşi viaţă liniştită, veselă sau tristă după veştile pe care le primeau la răstimpuri din ţară. Cernauca ajunse astfel, pe lângă un club politic, un salon literar şi artistic prin convorbirile ce se încingeau între pribegi, cei mai mulţi dintre dânşii oameni culţi şi scriitori de merit. Dar holera nu le dădu pace nici în acest colţ îndepărtat; fură nevoiţi să-şi reia toiagul pribegiei şi să se împrăştie care încotro puteau şi le îngăduiau mijloacele. Unii dintre ei se afundară mai mult prin satele Bucovinei, alţii porniră spre Apus. Printre aceştia din urmă erau şi Alexandru cu Elena Cuza.

       Trecură mai întâi prin Viena, unde se afla la învăţătură cel de al doilea frate al Elenei, Mitică Rosetti, făcând planul să rămână în Capitala Austriei; dar şi aci căzură în plină răscoală a armatei şi a studenţilor, ceeace îi hotărî să-şi urmeze drumul spre Paris, luând cu dânşii şi pe Mitică Rosetti.
       Odată ajunşi în Franţa, putură primi mai uşor ajutoare din ţară. Tot în acea vreme Românii aflaţi la Paris, şi cu trecere pe lângă cercurile guvernamentale, începură să lucreze prin vorbă şi scris împotriva stărilor din Principate, făcând cunoscute străinătăţii nenorocirile îndurate de Români. Moldovenii şi Muntenii îşi întinseră mâinile peste graniţele ţării, unindu-se în gând şi în faptă pentru liberarea şi unirea lor. Alexandru Cuza făcea parte din cercul lor şi legă multe prietenii cari aveau să-l urmeze mai târziu pe calea pe care i-o alesese destinul.
       În primăvara anului 1849 Moldovenii primirăr în sfârşit îmbucurătoarea ştire de înlocuirea lui Vodă Mihail Sturza prin Grigore Ghica, ceeace îi hotărî să părăsească unul câte unul Capitala Franţei.
       Alexandru şi Elena Cuza trecură prin Constantinopol, de unde se îmbarca şi noul Domn al Moldovei, Grigore Ghica. În câteva zile cât petrecură împreună pe vaporul ce-i ducea spre patrie, se cimentă între ei o strânsă prietenie, care prietenie folosi lui Alexandru Cuza în cariera lui administrativă.
       Când ajunse în ţară, ei nu mai găsiră în viaţă două fiinţe scumpe: pe Ion Cuza, tatăl lui Alexandru, şi pe inimosul Alecu Sturza Miclăuşanu; unchiul Elenei, morţi amândoi de holeră, în timp ce se zbuciumau pe la Iaşi pentru apărarea drepturilor celor surghiuniţi.
       Întoarsă la gospodăria sa din Galaţi, Elena Cuza reîncepu aceeaşi viaţă de sbucium şi singurătate pricinuite de plecările şi petrecerile dese ale soţului. Când putea, pleca şi ea pe la Soleşti sau Bărboşi. Pe lângă mama sa, mai găsea acum încă un suflet înţelegător, pe Zoe, sora ei mai mică, — Zouzou cum îi spunea Alexandru Cuza, — care împlinise vârsta de 18 ani. De multe ori o lua cu dânsa la Galaţi, dornică să-i ţină de urât prin nebuniile ei, căci aceasta era o fire cu totul deosebită Elenei, veselă şi fericită într-o societate cât mai numeroasă şi mai zgomotoasă. Din această pricină trăi în totdeauna în bună înţelegere cu cumnatul său, deşi ţinea cu Elena în necazurile pe cari le avea din căsnicie. De multe ori alcătuia puntea de împăcare între soţ şi soţie atunci când s-ar fi putut ivi urmări rele pentru amândoi.
       Dar atât Catinca Rosetti cât şi Elena Cuza ar fi dorit s-o vadă la casa ei, timpurile fiind grele şi zestrea mică. Venitul moşiei Soleşti nu trecea peste 1500 de ducaţi, dintre cari, 600 fiind ai Catincăi Rosetti, rămânea abia restul ca să fie împărţiţi la cei cinci moştenitori ai lui Iordache Rosetti. Din venitul ei, Catinca Rosetti mai plătea şi datoriile făcute pe la bancheri, încât cu toată bunăvoinţa nu putu să-i dea lui Zoe, la căsătoria ei, decât 400 de ducaţi din partea sa.
       În acele timpuri Zoe cunoscu pe unul dintre cei mai buni şi vechi prieteni ai lui Alexandru Cuza, Iordache Lambrino, care ţinea moşia Banca din ţinutul Tutovei. Acesta împărtăşi dorinţa s-o ia în căsătorie, cumnatului ei şi primi învoirea Elenei Cuza. Dar socotelile Catincăi Rosetti nu se potriviră cu cele ale ginerelui, care se cam pripise să primească propunerea făcută de prietenul îndrăgostit de Zoe. Ea respinse înrudirea cu familia Lambrino, şi ceru fiicei sale mai mari să înceteze orice urzeală înjghebată împrejurul acestui plan de căsătorie. Din această pricină urmară schimb de vorbe destul de grele, care adânciră şi mai mult neînţelegerile dintre Catinca Rosetti şi Alexandru Cuza. Jicnit pentru răspunsul primit de prietenul său din copilărie, acesta căută să-l mângâie arătându-şi propria sa nemulţumire:

— "Crede-mă, Georges, îţi vorbesc serios, căsătoria este o instituţie nenorocită şi un om conştiincios trebue să se gândească mai înainte de a face acest pas care aduce atâta responsabilitate".
       Totuşi Iordache Lambrino isbuti cu toată opunerea Catincăi Rosetti, atrăgând de partea lui pe Elena Cuca, înduioşată de stăruinţele surorei sale mai mici, care voia să-l ia, să smulgă învoirea mamei ce rămase multe vreme îndârjită împotriva lui.
       Ajunsă la Banca, unde întovărăşise pe tinerii căsătoriţi, Elena Cuca scrie îndată Catincăi Rosetti:
       "Crede-mă, scumpă mamă, că te iubesc foarte mult, că dacă te-am amărît a fost fără voinţa mea, pentru care întimplare am suferit grozav de mult ; sper însă că mă vei ierta când vei vedea pe sora mea, mai ales, fericită şi vei cunoaşte pe George sub adevăratul său aspect".
       Tot în aceeaşi scrisoare adăogă şi Zoe câteva rânduri către mama sa:
       "Sunt mai multe zile, dragă şi bună mamă, de la sosirea mea în Banca. Pot să-ţi spun, fără nici o îndoială, că am rămas cu totul încântată găsind aci o căsuţă atât de drăguţă şi curată ca aceasta dela Banca. Cu adevărat nu mă aşteptam să găsesc aci aşa de bine...
       "Să-ţi mai spun că sunt foarte răsfăţată de Georges şi de cumnata mea, cari nu fac altceva de dimineaţa până seara decât să mă îmbrăţişeze, că'mi iubesc mult bărbatul şi că la drept vorbind nu mă aşteptasem să fiu atât de veselă, mulţumită şi fericită cum sunt ?...".
       La un an după această căsătorie se născu primul copil al soţilor Lambrino, o întâmplare binecuvântată pentru Elena şi Alexandru Cuza, care cu toată dorinţa lor nu putuse avea niciunul. Doamna Elena Cuza § Portret de I. Stănciulescu