CAPITOLUL IV § CĂSĂTORIA

Biografie scrisă de Lucia Borş

în toamna anului 1843 Postelnicul Iordache Rosetti se întorcea la Soleşti venind dinspre Iaşi cu fiica sa, Elena. Aceasta se grămădise într-un colţ al rădvanului, obosită de lungul drum făcut. Pierdută cu totul într-o lume de basme, din care un vrăjitor isteţ îi furase inima, rămânea străină faţă de colinele atât de cunoscute, dar atât de frumoase care şerpuiau dealungul drumului dintre Iaşi şi micul târg Vaslui. Ce-i mai puteau vorbi pajiştile învăluite în poezia amurgului, când plină de nădejdea unei fericiri apropiate, purta pe dinaintea ochilor, aproape adormiţi acelaş chip, mereu acelaş, cu stăruinţa unei destăinuiri ? Alexandru Cuza era acum ţinta gândurilor ei şi teama unei hotărîri potrivinice a mamei o făcea să tresară din când în când ca şi cum ar fi fost ameninţată de o primejdie.
       Iordache Rosetti, fără a bănui câtuşi de puţin ce se petrecea în sufletul fiicei sale, adormise adânc, legănat de pasul telegarilor şi de smuciturile rădvanului. Figura lui gălbejită de om suferind nu putea da nici un sprijin fiicei care-şi căuta un aliat, la o întâmplătoare împotrivire a mamei. O încordare între cei doi părinţi ar fi fost fără mare folos, deşi tatăl, mai slab, ar fi făcut totul ca să fie pe placul copiilor săi. Până în clipa când era să se hotărască soarta ei, Elena Rosetti nu avea altceva de făcut decât să se cuibărească cu grijă în ungherul sufletesc unde obişnuia să-şi ţeasă gândurile şi să se roage pentru izbânda dorinţelor. De acolo îşi luă îndrăzneala să înştiinţeze fără nici o şovăire pe Catinca Rosetti îndată ce ajunse în capul scării unde o aştepta aceasta cu toţi ai casei, noutatea pe care voia să i-o dea numai decât. Bucuria revederii fraţilor era acum lăsată pe al doilea plan, căci avea sufletul cuprins de îndoială! O simţire mai puternică decât toate, o deslega de legăturile sufleteşti de până atunci.
       Această grabă a fiicei făcu pe Catinca Rosetti să zâmbească. Era o dovadă sigură că Elena avea aceleaşi griji ca şi ale mamei. Ştia mai dinainte ce avea să-i spună, că doar schimbase până atunci câteva răvaşe lungi cu Profira Cantacuzino, răvaşe ce urzise între ele un secret necunoscut de fată, după care o hotărîre fusese luată fără drept de întoarcere.
       Îndată ce oamenii şi lucrurile răvăşite prin sosirea călătorilor intrară în liniştea casei adormite, Catinca Rosetti îşi chemă fiica să se spovedească, aşteptând liniştită pe canapeluţa de lângă fereastra salonului cel mare. Elena însă îşi pierduse îndrăsneala primului avânt. Timidă cum era, copleşită de privirea scrutătoare a mamei, se aşeză stângace pe celălalt colţ al canapeluţei, aşteptând să fie întrebată ca un copil vinovat. De vreo două ori se întoarse spre fereastra deschisă de la spatele ei şi-şi adânci privirea în întunericul nopţii, de parcă nu ar mai fi avut nimic de spus
— Ei! mijloci atunci Catinca Rosetti cu tonul ei hotărît.
       Mama ghicise din înfăţişarea fetei cât de greu îi era acum să desvăluie cuiva fie chiar şi ei, ceeace ascunsese de ochii tuturor. Cu mare greutate se hotărî în cele din urmă aceasta să-i mărturisească:
— Alexandru Cuza m-a cerut în căsătorie. Teama unei întâmpinări protivnice o îmbujoră toată şi o nelinişti.
— De care Cuza este vorba;? întrebă Catinca Rosetti, amânând răspunsul.

       — De cel care s-a războit cu evreii când era elev al Institutului Cuenin !.
       Povestea acestei mici întâmplări din copilărie, făcuse lui Alexandru Cuza o mică popularitate. Pe aceasta se bizuia şi Elena Rosetti, cunoscând ideile mamei sale. Catinca Rosetti zâmbi de isteţimea fiicei, dar îi răspunse îndată serioasă:
— Să-l iei, maică, pentrucă trebue să fie temător de Dumnezeu.
       Şi astfel la 30 Aprilie 1844 se sluji la Soleşti căsătoria Elenei Rosetti fiica cea mare a Postelnicului, cu Alexandru Ion Cuza, membru la judecătoria districtului Covurlui.
Grea fu de această dată despărţirea dintre mamă şi fiică, atât de legate sufleteşte !
       "Scumpă mamă", scrise Elena îndată ce ajunse la Galaţi, "am primit scrisoarea ta cu foarte mare plăcere, dar citind-o am fost foarte mişcată văzând cât de mult te costă lipsa mea. Crede-mă, dragă şi bună mamă, că lipsa ta nu-mi este mai puţin dureroasă".
       Catinca Rosetti nu se mulţumi cu atât de puţin şi se plânse îndată că a fost uitată de dragul soţului, după care Elena îi răspunse neliniştită:
       "Crede-mă că noua simţire pe care o am pentru bărbatul meu nu mă va putea împiedeca să te pot iubi şi pe tine, scumpă mamă".
       Acest amestec neîncetat al Catincăi Rosetti în viaţa Elenei nu era bine privit de soţ, care nu înţelegea să rămână pe al doilea plan, iar fiecare mişcare a lui şi a soţiei să fie cercetată de soacră. Lucru care a şi împiedicat ca cele două firi atât de deosebite să se poată înţelege din întâile clipe şi să-şi netezească drumul pe propriile puteri. Tulburările din căsnicie s-ar fi îndiguit singure, şi cu vremea ar fi ajuns, poate, la o linie de mijloc, aşa precum se întâmplă cu mai toate căsniciile. Cu atât mai mult cu cât Alexandru Cuza părea la început îndrăgostit de tânăra lui soţie, după cum arată scrisorile trimise la Soleşti:
       "Rog pe Atot Puternicul în toate zilele să nu vă lipsească de nimic în schimbul fericirei de care mă bucur alături de Elena", şi pentru toată acea gingăşie feminină pe care un suflet curat i-l desvăluise lui, neîncrezătorul, adăugă:
       "Nu găsesc cuvinte care să vă poată arăta recunoştinţa de care sunt pătruns către D-ta care ai născut pe Elena şi ai insuflat principiile care-mi aduc cea mai deplină fericire".
       Dar acest avânt de simpatie al ginerelui pentru Catinca Rosetti, avea să slăbească repede, cu tot respectul ce i-l păstră până la moarte. Fiind din fire nestatornic dragostea ce o purta soţiei se risipi în localurile de petrecere unde-şi pierdea şi nopţile la joc de cărţi şi unde-şi înstrăina rând pe rând proprietăţile, ruinându-şi chiar sănătatea. Cum era veşnic hărţuit de datornici, căsnicia lui se destrăma într-un lung şir de suferinţe pentru soţie. Noroc numai de ea că dragostea îi era nesfârşită şi găsea destulă mulţumire, cel puţin când îl vedea. Vrăjitorul ştia cu ce s-o înconjoare ca să-i rămână legată pe viaţă şi să nu mai dorească să plece niciodată de lângă el.
       La Galaţi, trăiau împreună cu părinţii lui Alexandru Cuza, în casa destul de modestă a acestora. Socrii erau mai tot timpul pe drum între Bărboşi, Galaţi şi Iaşi; Alexandru, cu grija Judecătoriei sale lipsea toată ziua, aşa că Elena Cuza îşi petrecea zilele mai mult singură, lucrând gospodărind sau citind cărţile luate prin abonament de la cabinetele de lectură din oraş. Ba împrumuta cu ele şi pe mama ei când aceasta i le cerea. Dacă Catinca Rosetti o descosea asupra felului cum îşi trecea timpul, îi răspundea fără înconjur:

       "Nu pot să-ţi dau noutăţi de prin Galaţi, fiindcă ies foarte rar, deoarece nu găsesc plăcere decât în căminul meu", iar la o încercare a mamei s-o scoată în lume mai mult şi s-o ţină în curent cu ceeace se petrecea în oraş, Elena răspunse în acelaş fel:
       "Nu aşi putea să-ţi dau amănunte şi noutăţi de prin Galaţi, fiindcă mă ocup prea puţin de ele. În ceeace priveşte cunoştinţele mele, cunosc pe toate Doamnele, dar nu mă duc decât la Doamna Ghica. Pot numai atât se adaog că sunt mulţumită şi fericită şi că te aştept cu o nespusă nerăbdare".
       Dacă societatea gălăţeană pe care o găsea la început de o monotonie fără pereche, nu o atrăgea, în schimb o nelinişteau toate micile întâmplări de la Soleşti, şi cerea în fiecare scrisoare să i se scrie cât mai des şi cât mai mult.
       Catinca Rosetti suferi curând altă despărţire de doi dintre copiii săi, fiind nevoită să-şi trimeată feciorii cei mari la Lemberg pentru învăţătură. Atunci Elena Cuza înconjură pe mama îndurerată cu tot felul de duioşii şi de nădejdii, căutând să-i îndulcească această despărţire vremelnică. Se schimbase parcă rolurile şi ajunsese ea cea hotărîtă şi curajoasă.
       În acest timp, Iaşul trimese veşti mohorîte. Un puternic incendiu, mistuise o bună parte din casele prietenilor şi chiar ale rudelor Elenei Cuza. Însăşi bisericile Sf. Haralambie şi Vulpe căzură pradă flăcărilor. Din această pricină, iarna anului 1845 se petrecu trist la Iaşi.
       Deşi Catinca Rosetti, rămase cea mai mare parte a acestei ierni în capitala Moldovei, Elena Cuza, care ar fi fost altădată fericită să stea împreună cu mama sa, se mărgini doar să-i trimeată dese răvaşe prin Alexandru Cuza, care-şi găsea mereu de drum spre Iaşi. Înţelese neliniştea soţului când îl întovărăşea, pentru că-i răpea întreaga libertate. Catinca Rosetti nu înceta însă s-o cheme lângă dânsa, tocmai fiindcă aflase de însărcinărle neoficiale la Iaşi ale soţului necredincios.
       Rămasă singură, în lungile nopţi friguroase, într-un oraş îndepărtat de ai săi şi străin, Elena Cuza îşi depăna adeseori gândurile la gura sobei, îngrijată de nenumăratele plecări ale soţului. Câtă îndoială năştea atunci tăcerea lui îndepărtată şi câtă nădejde se înfiripa în sufletul ei cu fiacare ştire ce o primea de la el!
       Primăvara din acel an veni târziu. Aprilie era umed, friguros şi schimbător, iar mugurii stăteau încă ascunşi sub coaja ramurilor. Aniversarea căsătoriei sale trecu tristă, fiind aproape singura care să-şi amintească de ea: "Dragii şi bunii mei părinţi", scrise ea la Soleşti ; "vă reamintesc că azi este treizeci Aprilie şi că această zi mi-a adus cea mai mare fericire. Dar, dacă poţi într-adevăr să fii fericită în această zi unică, apoi poţi s-o şi numeri ca pe singura zi frumoasă din viaţă".
       Tonul scrisorii trimeasă părinţilor, arată cea dintâi melancolie, cele dintâi iluzii spulberate, asupra cărora se mai răsfrângea doar lumina trecutului. Soţia lui Alexandru Cuza, abia trecută de pragul copilăriei, începuse ucenicia durerilor care-i fusese hărăzită de soartă dealungul întregei sale vieţi.
       Pe la începutul verei anului 1845, făcu împreună cu Alexandru Cuza o călătorie la Odesa. De ce a fost însă îngrijată Catinca Rosetti, când ceru cu stăruinţă fiicei sale lămuriri asupra neplăcerilor îndurate acolo? Pentru întâia dată Elena Cuza nu mai mărturisi nimic mamei sale, fiindu-i teamă de orice mijlocire jicnitoare pe seama soţului, rămânând singură în durere şi acoperind totul pentru liniştirea tuturor. Dar mai mult ca oricând avea nevoe de o mai strânsă corespondenţă cu ai săi.
       Credeţi-mă", scria Elena acestora; "scumpi părinţi, că cu toată fericirea mea, mă costă mult despărţirea de voi şi că vă văd atât de rar, pentru aceasta ar trebui să mă despăgubiţi, scriindu-mi cât mai des".
       Cu această înţelegere a vieţei sale intime, o vedem trecând prin cei dintâi ani ai căsătoriei.
       În mijlocul iernei 1846, la 10 Ianuarie, abia întoarsă de la Soleşti, unde fusese de sărbitorile Crăciunului, Elena Cuza fu rechemată în grabă: Vorniceasa Catinea Rosetti, bunica sa, precum şi tatăl său, Iordache Rosetti, muriră în aceiaşi zi, una aducând moartea celuilalt prin lovitura dată.
       Doi morţi dragi, două sprijine morale mai puţin în viaţa ei sbuciumată! După înmormântare, porunci din Constantinopole o placă de marmoră pentru mormintele scumpe, pe care puse să se sape printre date obişnuite, următoarele versuri:
            "La-acest semn de pomenire,
            Cată omule, să vezi
            Cum a lumei fericire
            Azi o ai şi mâineu pierzi"
...