CAPITOLUL III § ADOLESCENŢA

Biografie scrisă de Lucia Borş

După ce sfârşi învăţătura la Scheea, Elena Rosetti nu se întoarse la Soleşti, după cum ar fi dorit. Mama sa hotărî să plece împreună cu verele şi mătuşa Agripina la Iaşi pentru a-şi întregi educaţia. Avea atunci 14 ani.
       Iaşul din epoca adolescenţei Elenei era încă în prefacerea obiceiurilor şi a înfăţişării sale, grăbind o civilizaţie adusă şi năzuind spre reforme radicale. Străzile nu mai erau podite ca pe vremea când venea să târguiască cu mama sa, ci începuse să se pietruiască şi să se mărginească cu grădini îngrijite şi case cu două şi trei caturi.
       Pe toată şoseaua Copoului până spre barieră, pe unde se făcuse o grădină publică, se înşirau pe sub seară călăştile Ieşenilor mai cu vază, sau trecătorii grăbiţi să ia aer afară din oraş.
       Îmbrăcămintea femeilor se făcea după moda parisiană, întrecând prin fumuseţea şi bogăţia ei pe cea a ţărei surori, care nu apuca să imite mai curând oraşul strălucit al Apusului. Apoi curtea lui Mihail Sturza era renumită printre străinii care vizitase ţara Moldovei. Cultura întinsă şi obiceiurile curtenitoare ale societăţii bune, nu lăsau nimic de dorit.
       Pe ici, colo, totuşi, se mai păstra înfăţişarea Iaşului de odinioară; nu departe de palate stăteau bordeele gata să cadă asupra chiriaşilor, iar în apropiere de grădinile cele mândre, se risipeau în bătaia vântului şi a soarelui, grămezile de gunoaie. Pe lângă tinerii boeri îmbrăcaţi după ultima modă, treceau jidovii perciunaţi în strae patriarhale, în şalvari şi cearceafuri, ori bătrâni în haine împestriţate după placul şi obiceiurile moştenite din străbuni. Deosebirea aceasta isbea pe străini, iar pe băştinaşi îi tulbura şi-i neliniştea. Ce trebuiau să lase şi ce să adopte, era marea problemă care se vântura zilnic pe străzi sau în saloane, în gospodăria particulară sau în administraţia ţării.
       Societatea în care intrase Elena Rosetti era alcătuită în mare parte din rude de sânge şi de alianţă, unele dintre ele foarte bogate, care-şi petreceau viaţa călătorind de la moşie la Iaşi, când nu plecau mai departe în străinătate. Tineretul făcea saloane literare, societăţi musicale, sub supravegherea maeştrilor aduşi din Berlin sau Viena cu mari cheltueli. La aceste întruniri cunoscu Elena Rosetti pe Hermiona Asachi, căsătorită Moruzi, care mânuia destul de îndemânatic condeiul şi cânta şi din harpă, instrument rar întrebuinţat pe acele vremuri. Tatăl Hermionei fusese dealtfel printre primii dascăli ai feciorilor lui Dumitrache Sturza, Alecu şi Constantin, iar bibliotecile de la Miclăuşeni şi Scheea datorau multe lucrări de preţ neobositului cărturar Aga Gheorge Asachi.
       Elena Rosetti fiind încă prea tânără nu putea lua parte la sgomotoasele petreceri ale protipendadei, dar se ducea adeseori pe la Didiţa Mavrocordat, tânăra sa vară, unde întâlnea mai tot tineretul cult al Iaşului, fără deosebire de boerie. Se jucau acolo comediile tinerilor scriitori moldoveni: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Matei Milo, Costachi Negri şi alţii, cu actori făcuţi dintre ei. Acolo se mai născoceau petreceri cu lăutari pe la moşiile lor: Trifeştii vechi a lui Costache Negruzzi, Ştefăneştii Didiţei Mavrocordat sau Hudeştii lui Boldur Lăţescu.

       Pe acele vremuri, însufleţite de sentimentul patriotic care începea să se arate cu bărbăţie, lăutarii amestecau,în cântecele lor, pline de romantismul epocei, pe cele născocite din legendele şi năzuinţele neamului, şi în mijlocul celei mai mari veselii răsunau cântece răsboinice şi naţionale care înviorau tineretul; printre aceste cântece era mai ales unul care se auzea mai des, încă de prin anul 1841, "Ştefan înaintea cetăţii Neamţului", poezie făcută de Gheorghe Asachi, cu muzica de M. Coradini.
       În mijlocul acestei societăţi se iviră şi cele dintâi năzuinţe timide de cochetărie ale adolescentei. În scurtele sale scrisori trimise mamei la Soleşti, cerea mereu bani şi sfaturi pentru ca să-şi cumpere ce-i trebuia.
— Îmi iau libertatea de a-ţi cere pentru a doua oară mica ta umbreluţă, care mi-ar face foarte mare plăcere, dacă bine înţeles nu-ţi va trebui.
       Dorinţa ei fu împlinită, căci Catinca Rosetti începuse să facă planul unei căsătorii, şi îngrijea de îmbrăcămintea fiicei, îndeplinindu-i mai totdeauna modestele cerinţe. Acasă se ridica cealaltă fiică, Zoe, fire sburdalnică şi vioaie, care grăbea şi mai mult prin temperamentul ei, dorinţa mamei să-şi vadă fata cea mare măritată. Zoe fusese crescută sub directa supraveghere a Catincăi Rosetti, care adusese la Soleşti guvernante franceze şi germane.
       Pe lângă aceste neînsemnate griji ale Elenei Rosetti în jurul unei haine sau rochii de indian, ea se mai străduia să-şi împlinească şi cultura întreruptă, învăţând după îndemnul venit dela Soleşti.
       Dorinţa mea este să-ţi fac totul pe plac, scria mamei sale pe la 1840 Elena, în vârstă de 15 ani.
       În acest timp, vara şi prietena sa nedespărţită, Profira Rosetti Bălăhescu, cu care învăţase la Scheea, deşi tânără, se căsători cu, Vasile Cantacuzino, feciorul mătuşei Profira, şi plecă îndată după nuntă la Paris. Părerea sa de rău fu mare, cu atât mai mult cu cât rămânea singură, fără putere să-şi facă alte prietene, în afară de verele ce le avea. De aceea rugă pe mama ei să o aducă la Soleşti. Dar Catinca Rosetti nu voia s-o închidă la ţară şi, folosind dorinţa Profirei, rămasă singură, să i-o dea pe Elena, hotărî să o treacă la această mătuşe. Agripina avea şi ea fete de măritat şi nu mai putea sprijini planurile ce şi le făcuse Catinca Rosetti. Iat-o aşa dar pe Elena schimbând un cămin prin altul nou, străin de sufletul şi obiceiurile apucate. Trebuia însă să se supună hotărîrilor mamei care-şi avea socotelile bine chibzuite. Cu aceeaşi tristeţe cu care plecase odinioară de la Soleşti la Scheea, părăsea acum şi cel de al doilea cămin. Statornică în sentimente legându-se de locuri şi de înfăţişările lor, încercă de copilă durerea unui cămin ajuns drag, silită de voinţe străine să-l părăsească şi să caute mereu alte şi alte adăposturi până la sfârşitul vieţii.
       Rămase deci mai departe la Iaşi, în grija mătuşei Profira Cantacuzino. Era acum mai mare şi putea fi dusă pe la petrecerile mai de seamă de prin saloanele lui Rosnovanu, Costache Sturza, Mavrocordat sau Cantacuzino Paşcanu. Se deprinse cu vremea să joace polcile mazurci, cadrilurile, valsurile şi polonezele. În mijlocul acestui vârtej de viaţă socială, Elena Rosetti ajunse vârsta de nouăsprezece ani, rămânând totuşi aceeaşi fire timidă, plină de stângăcie şi naivitate ca şi în vremea copilăriei; scrisorile sale întrebau mereu cu aceeaşi supunere desăvârşită faţă de părinţi, ce făceau bunicii, mătuşile, fraţii sau rudele care veneau la Soleşti în lipsa ei. Cerceta de aproape orice mic amănunt din viaţa lor, căci tot gândul îi era acolo, printre ei, la locul de unde fusese de atâtea ori îndepărtată.

       De această fiinţă timidă, mai aproape de vârsta copilăriei, se îndrăgosti acel pe care contimporani de ai săi îl luau drept un cinic. Elena Rosetti cunoscu pe Alexandru Cuza în casa Didiţei Mavrocordat, al cărei soţ fusese pe vremuri colegul lui în Institutul Cuenin din Iaşi. Era cu 5 ani mai în vârstă decât ea, fiind născut la 20 Martie 1820, în Huşi. Plecat încă de tânăr în Capitala Franţei, împreună cu mai mulţi colegi, între care şi Vasile Alecsandri, nu se întoarse în ţară decât cu titlul de membru al Societăţii Economiştilor din Paris, fără să fi isprăvit facultatea de drept la care se înscrise după sfârşirea liceului cu diploma bacalaureatului în litere de la Sorbona 1835, 10 Dec.
       Tatăl său, Ioan Cuza, stăpânea moşia Bărboşi din ţinutul Fălciului şi vreo şaptesprezece pogoane de vie la Nărteşti, din ţinutul Tutovei. Mama sa, Soltana Cuza, născută Cozadini, era o genoveză de origină, adusă în ţară de către Doamna lui Mihail Şuţu. Căsătorindu-se cu ea, Ion Cuza primi drept zestre de la Domn un caftan de boerie şi slujba de ispravnic în judeţul Fălciu. Pe la 1825 era ispravnic de Galaţi, unde avea mai multe proprietăţi. Fiind vrednic patriot, cu idei înaintate, fu ales de judeţul Fălciu de două ori deputat în adunarea obştească. Ajuns Postelnic, Ion Cuza figura încă din 1830 ca boer de clasa I-a pe lista boerilor din Moldova, întocmită pentru Vice-Preşedintele Divanului, Generalul Mircovici.
       Strămoşii lui Alexandru Cuza, veniţi în Moldova cam pe la jumătatea sec. al XVII-lea ajunse curând mari patrioţi, legaţi de pământul ţărei şi de obiceiurile ei. Dintre aceştia se ridicase ca boeri de clasa I-a în mai multe divanuri doi Mari Spătari; Dumitraşcu şi Ion Cuza. Cel dintâi intră însă într-un complot împotriva lui Vodă Mihail Racoviţă şi fu spânzurat de acesta la "douăsprezece ore din zi, de furca scrânciobului ce era înaintea Curţii Domneşti, îmbrăcat şi încălţat aşa precum îl găsiră acasă".
       Al doilea, Marele Spătar Ion Cuza, bunicul viitorului Domn al Principatelor Unite, a fost tăiat şi el din ordinul lui Vodă Constantin Moruzi, împreună cu vornicul Bogdan, pentru că îl pârîse la Constantinopole. Capetele lor fură puse în poarta Curţii, "ca să ia învăţătură întreg norodul".
       Acestei tragedii din viaţa străbunilor, datora poate Alexandru Cuza dispreţul său de viaţă precum şi credinţa ce o avea că este pentru fiecare un destin în afară de voinţa lui.

       Când se întoarse în Moldova avea 23-24 ani. De statură mijlocie, cu înfăţişare plăcută, trăsături regulate, ochi albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tuturor de la prima vedere. Foarte inteligent, spiritual, cu purtări simple şi familiare, era primit în toate saloanele şi mai cu deosebire de către femei, care-l găseau curtenitor şi vesel. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile unele din ele destul de scandaloase pentru cei ce ţineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără niciun ochiu păzitor în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care-i speculau firea nepăsătoare, gata să le împartă tot ce avea, şi să le mai rămână şi dator. Pătimaş de jocul de cărţi, îşi pierdu mai târziu multe proprietăţi moştenite de la părinţi.
       Îndată după venirea în ţară, când slăbiciunile lui nu erau încă prea mult cunoscute, întâlni pe Elena Rosetti, care, deşi nu era o fată bogată, făcea parte din protipendadă şi avea întinse legături de rudenie cu cei care conduceau Moldova. Alexandru Cuza care nu era un om de interes, luându-se mai mult după îndemnul inimii, decât al raţiunei, privi totuşi pe această mică boeroaică ca o partidă bună pentru începutul carierei sale funcţionăreşti. Curând însă tânărul deprins cu altfel de femei din Capitala Franţei şi a Moldovei, înţelese că întâlnise însfârşit şi unul din acele suflete curate de orice amestec vinovat, care-l deprinse să respecte femeia în orice împrejurare.