CAPITOLUL II § SOLEŞTII

Biografie scrisă de Lucia Borş

Sub muchia împădurită a unui deal din ţinutul Vasluiului, pe o culme dinspre răsărit de satul Soleşti, ce mărgineşte spre Nord larga vale a Vaslueţului, se înalţă casa zidită de Catinca Rosetti din anul 1827, cu aceleaşi caturi, cu aceleaşi faşade opuse una alteia şi întregite de cerdacuri mari de zid. Tot atât de albă ca şi atunci, ea izbeşte şi azi ochiul călătorului neumblat prin acele locuri, cu pata sa de lumină, ce pare că deschide drumul în desişul copacilor bătrâni. Aceasta era casa Postelnicului Iordache Rosetti.
       În primăvara anului 1834, într-o după amiază călduroasă de pe la jumătatea lui Aprilie, se afla stânsă la sfat pe cerdacul cel mare, prelungit peste ogradă, întreaga familie a Postelnicului : bătrâna Vorniceasă, Catinca Rosetti Postelniceasa cu cei trei băieţi ai ei şi Zoe, cea mai mică din fetele sale, căci Elena era dusă la Scheea pentru învăţătură. Încă din ajun mai sosise, venind dinspre Iaşi, şi Profira Cantacuzino, sora Postelnicesi.
       Liniştiţi, după odihna prânzului, îşi sorbeau cafeaua privind colinele cu păduri din faţa lor, care se îngrămădeau pe acea vreme până sub zidul gros de piatră ce împrejmuia curtea boierească.
       Pe coasta stângă, până în valea Vaslueţului, casele răsleţe ale satului se pierdeau printre copacii înfrunziţi, când nu se îndeseau unle într-altele pentru a se feri pe un loc mai înalt de revărsarea apelor de primăvară.
       Amurgul începuse să se lase peste lacuri şi oameni şi-n lumina lui roşiatică se legănau în văzduh petale desprinse din buchetele grele ale caişilor. Câte un bondar întârziat sau un fluture ieşit atunci din gogoaşa sa, sburau ici colo, tăind liniştea înserării prin fâlfâitul lor. Jocul umbrelor începuse să cuprindă în vraja lui sufletele, ştergând marginile lucrurilor şi dând însufleţire amintirilor. Numai copiii, îngrămădiţi în colţul unde-i prinsese joaca, tăceau uimiţi, cu gândul risipit, privind în jurul lor ca nişte bătrâni întârziaţi, în tinda unei biserici.
       Dar Profira îşi aminti de noutăţile ce le adusese din Iaşi în legătură cu numirea noului Domn al Moldovei şi cu plecarea lui Kiseleff, cu atât mai mult cu cât Postelniceasa era dornică să afle.
       — Cum a izbutit prânzul bunicului dat Preşedintelui Kiseleff ? întrebă Catinca Rosetti, curioasă să afle de primire a lui Theodor Balş.
       — Foarte bine ! A fost o masă domnească, răspunse Profira Cantacuzino, privind cu drag la feciorul cel mare al Postelnicului, Costăchel.

— Cine a luat parte? mai întrebă Postelniceasa.
— Nu-i ştiu pe toţi, dar am aflat de la Costache şi Lupu Balş, Mihail Cantacuzino Paşcanu, Costache Sturza, un spătar din Valachia, tata şi cine vor mai fi fost.
— Dar unchiul Constantin ? întrebă cu grabă Costăchel, care iubea pe fratele mamei lui, amestecându-se astfel fără voe în vorba celor mai în vârstă
— A fost şi el ! îi răspunse totuşi mătuşa, luându-l în braţe şi alintându-l în dorul feciorului său Vasilică, plecat pentru învăţătură tocmai în ţara nemţească.
       După aceasta, Profira Cantacuzino povesti neîntrebată tot ce se mai întâmplase, cum se slujise Tedeumul în cinstea lui Kiseleff la Metropolie, cum acesta plecase apoi, pe dealul Copoului să-şi ia rămas bun de la poporul adunat care-i arunca flori în cale urându-i noroc în carieră, şi cum, pe la 4 ore după amiază, în aceiaşi zi, întovărăşit de mulţi boieri de seamă şi de Spătarul Valachiei, pornise spre hotarul Prutului unde se adunase şi acolo, după spusele celor întorşi, norod mult de toate neamurile, de împânzise malul cât se vedea cu ochii.
— A fost deştept şi a ştiut cum să se facă iubit de mulţi Moldoveni, rosti îngândurată Catinca Rosetti, mama Postelnicului, care nu se prea împăcase cu lunga aşezare a armatelor ruseşti în Moldova.
       După aceasta începură boierii să se sfătuiască între ei, cumpănind de trebuia sau nu să plece spre Iaşi ca să ia parte la serbările ce se pregăteau pentru primirea Domnului, rudă mai depărtată cu ei. Tocmai atunci se arătă pe neaşteptate în pragul cerdacului, vătaful moşiei, cu figura înspăimântată. Toţi îl priviră miraţi, aşteptând să le spună ce se întâmplase, dar vătaful amuţit de spaimă nu-şi deslega limba decât după ce Catinca, soţia Postelnicului, îi aruncă o privire hotărîtă şi aspră.
— Cârciumarul satului ne-a dat de veste că o ceată de başibuzuci beţi şi înarmaţi, care au intrat în sat, pun la cale să se urce încoace şi să jefuiască curtea boerească.
— Ce spui, Ioane?.. sări bietul boer speriat, ca omul care nu se ştie pregătit pentru un astfel de atac. Ce ne facem?... Să aducem oameni din sat.       

— Aceasta nu se poate, boerule, căci mai toţi oamenii buni de luptă sunt risipiţi pe ogoare, şi dintr-o cliă într-alta ne putem trezi cu başibuzucii la poarta curţii!
— Atunci suntem pierduţi! se tângui boerul cam slab de fire şi domol în vreme de primejdie.
       Ne vom apăra cu oamenii pe care-i avem la curte până ne va sosi ajutor de la Vaslui, hotărî Catinca Rosetti în locul bărbatului său. Iar tu Ioane, dă fuga până acolo, cu cel cal ce-l avem, să dai Polcovnicului fără întârziere răvaşul ce ţi-l voi scrie chiar acum.
       După ce oamenii curţii se adunară împrejurul Catincăi Rosetti, aceasta puse să se deschidă magaziile cu unelte şi înarmă pe toţi cu ciomege, topoare, târnăcoape şi cu tot ce găsi ca armă de foc prin casă. Boerul îi aşeză în ordine pe la intrările mai primejduite, de oarece zidul gros de piatră ce împrejmuia curtea putea fi o stavilă serioasă în calea năvălitorilor. În acelaş timp, bătrâna Vorniceasă şi cu Profira Cantacuzino, ajutate de două, trei roabe credincioase, ascunseră odoarele şi lucrurile mai de preţ. După ce zăvorâră totul, punând şi câţiva robi de strajă la cele două intrări ale casei, Catinca Rosetti îşi hrăni copiii, îi închină şi-i adormi ca să-i ferească de spaimă. După această orânduială făcută în grabă, pe când Postelnicul împărţea oamenilor rachiu ca să-i îndemne la luptă, Catinca se urcă în cerdacul cel mic, care dădea spre câmpia Vaslueţului, de unde se putea vedea până în depărtare.
       Începuse a se înopta bine când se zări pe câmpie o masă întunecată de capete ce se îndreaptă spre intrarea de seamă a curţii. Catinca Rosetti îşi făcu câteva cruci, ca o femee credincioasă ce era, aruncă din om în om poruncile sale vestindu-le că se apropie primejdia şi lăsând pe bătrâna Vorniceasă cu Profira Cantacuzino lângă copii, trecu în cerdacul cel mare, de unde putea urmări mersul hârţuielilor.
       Cu cât năvălitorii se apropiau, cu atât ţipetele şi urletele lor se auzeau mai tare şi în întunericul ce se lăsase, capetele bărboase şi sălbatice înspăimântau roabele de soarta ce le-ar fi putut aştepta.
      După porunca, boerului, oameni curţii stăteau gata de luptă în faţa porţii bine zăvorîte, ca să sară îndată ce năvălitorii ar fi izbutit so spargă. Başibuzucii erau însă destul de bine înarmaţi, cu suliţe şi arcuri, cu toate că erau trupe de umplutură în armata rusească, aşa încât bieţii robi, nedeprinşi cu lşupta şi prost înarmaţi, după o slabă împotrivire, părăsiră pragul porţii ce cădea sfărmată peste capetele lor. O luptă pe viaţă şi pe moarte se încinse în curtea boerească sub ochii Postelnicului, care, înspăimântat de primejdie, privea necontenit spre câmpie, cercetând cu ochii ajutorul mult aşteptat. Soţia sa însă, urmărind de aproape soarta oamenilor, îi îmbărbăta din cerdacul cel mare, cu glas hotărât şi poruncitor.
— Cazacii! Vin Cazacii! Răsună în cele din urmă la spatele Catincăi Rosetti, glasul înăbuşit de emoţie al Postelnicului.

       Avusese norocul să se afle la Vaslui cele din urmă polcuri de Cazaci care părăseau la rândul lor Moldova, după ordinele primite. Vătaful trimes şi ajutorul cerut sosiră tocmai la vreme ca să preîntâmpine marea nenorocire ce ar fi putut veni peste toţi.
       Cazacii erau duşmanii başibuzucilor pe care-i dispreţuiau punându-i la munci grele, iar Polcovnicul lor îi pedepsea crud de câte ori jefuiau satele sau gospodăriile oamenilor. De aceea, cât ai clipi din ochi başibuzucii se şi împrăştiară la ivirea celor dintâi cazaci, fugind care încotro prin pădurea învecinată, ferindu-se de cnutul căzăcesc şi de suliţele nemiloase care-i loveau pe la spate.
       Abia după miezul nopţii se mai liniştiră sufletele înspăimântate de la curtea Postelnicului Iordache Rosetti, după ce se văzură cu toţi scăpaţi de la o mare nenorocire de inimoasa Postelniceasă...
Când jafurile armatei, în retragere peste Prut, încetară cu totul, întărindu-se astfel liniştea conacurilor singuratice, se hotărâră şi boerii Rosetti Solescu să plece spre Iaşi, unde se pregăteau mari serbări pentru primirea lui Mihail Sturza pe care doreau să-l vadă.
       Cu copii rămase la Soleşti, Vorniceasa, ca să poarte grija gospodăriei în lipsa Catincăi Rosetti. Postelnicul împreună cu soţia şi cu Profira Cantacuzino plecară mai din timp, ca să aibă vreme să treacă şi prin Miclăuşeni, unde erau aşteptaţi cu nerăbdare de Logofătul Dumitrache Sturza, care auzise de atacul başibuzucilor şi le purta mare grijă. De la Miclăuşeni aveau apoi să ia cu dânşii la Iaşi pe fica lor mai mare, Elena.
       Mare bucurie avu Dumitrache Sturza, când cele două fiice ale sale intrară cu rădvanul în curtea conacului său de lângă satul Miclăuşeni, care purta numele Vornicului Miclăuş de odinioară, întărit printr-un uric domnesc de către Ştefan cel Mare, drept stăpânitor al acestor locuri.
       Logofătul Dumitrache Sturza trăia cea mai mare parte a anului, când treburile Logofeţiei îi dădeau răgaz, la ţară, unde primea pe numeroşii oaspeţi, rude sau cunoscuţi, toţi boeri de seama lui. Ba se întâmpla să găzduiască şi pe unii din călătorii străini mai de vază, cărturari, care trecând prin ţara Moldovei s-o cunoască, erau atraşi de bogata colecţie de manuscrise şi documente vechi strânse de Logofăt spre folosinţa neamului său.
       Deşi încă îmbrăcat după moda orientală cu haine largi şi scumpe potrivit rangului, Dumitrache Sturza, ca om umblat prin străinătăţi ce era, nu se lăsase mai prejos de cei ce doreau înoiri şi prefaceri. În palatul de la Miclăuşeni, ridicat în felul celor din Apus, aduse mobile şi obiceiuri după moda timpului, iar pentru îngrijirea întinsului său parc, grădinari vestiţi tocmai din Austria. Îşi trimise pe toţi feciorii la învăţătură în şcoalele germane, fiind un cunoscător al culturei acestui popor străin, şi un obişnuit călător prin acele părţi. Inimos apărător al tinerei literaturi naţionale, cu toată prigoana celor străini de neam, Dumitrache Sturza înfăţişa în ochii tuturor, pe adevăratul boer Moldovean, iubitor de ţară; fgăcea parte din epoca prefacerilor grăbite, când Iaşul îşi schimba înfăţişarea şi năravurilor din răsărit, adoptând pe cele din Apus, şi când, după pilda lui, se luau toate târgurile mai de seamă şi conacurile boerilor de la moşii. El întocmise prin anul 1800 acel proiect de aşezare socială pe baze democratice, cu respectul oricărui cetăţean fără deosebire de clasă socială sau ierarhie boerească.

       De cum intrase rădvanul în curte se şi trimise un argat cu ştire către fratele Constantin, de sosirea lor la Miclăuşeni. Acest frate al Catincăi Rosetti, cel mai mare dintre băieţii lui Dumitrache Sturza, se aşezase după ce se însurase cu Agripina, fiica lui Costache Sturza, întâiul socru al lui Mihail Sturza, la moşia Scheea, peste dealul din partea cealaltă a Miclăuşenilor. Acolo, spune tradiţia, biruise Ştefan cel Mare pe Hroiot Ungurul, ridicând apoi drept pomenire, după obiceiul său, o biserică, dărâmată însă mai târziu de apa Siretului când aceasta îşi mută albia.
       Cu Constantin mai sosi la curtea lui Dumitrache Sturza şi soţia sa Agripina, împreună cu Elena, fiica Postelnicului. Când aceasta din urmă îşi zări mama, pe care nu o mai văzuse de multă vreme, se şi agăţă de gâtul ei, alintându-se, căci se ştia dorită şi era fericită că o are alături.
       Catinca Rosetti, după ce o îmbrăţişă fără a arăta vreo slăbiciune deosebită, o îndepărtă puţin ca s-o privească mai bine; copila avea nouă ani pe care însă nu-i arăta. Nu-i semăna nici la chip nici în felul de a se înfăţişa. Figura pătrată cu expresia energiei voluntare a Sturzeştilor o moştenise mai curând fiica sa de a doua Zoe. Elena avea ovalul prelung al Roseteştilor, creştea încet, neîmplinit, şi stângace în mişcările sale. Dar ochii mari şi negri ai copilei afundaţi sub sprâncene negre, păreau că ascund preocupări prea grele pentru o minte de copil.
— Fraţii te doresc şi cer să te vadă mai curând venită printre ei, îi spuse în cele din urmă Catinca Rosetti, netezind-o uşor pe părul negru şi bogat.
— Mă iei acasă? întrebă sfioasă Elena, bucuroasă să meargă îndată la Soleşti.
— Te iau, dar trecem mai întâi pe la Iaşi.
       După ce plecă fetiţa, mama ei se interesă cu deamănuntul de tot ce făcuse Elena la Scheea, de felul cum învăţa şi se purta, de înclinările arătate precum şi de sănătatea ei. Voia ca cea mai mare şi dragă copilă a sa, să fie pregătită pentru viaţa de mai târziu şi să se poată simţi bine în societatea din ce în ce mai doritoare de cultură a Iaşului din acea vreme. Ţinea mult să cunoască bine mai cu seamă limbile străine, germana şi franceza, îndemnând-o să-i scrie în această din urmă limbă în scrisorile ce i le trimitea.
       Pe vremea când Elena Rosetti împlinise vârsta de şapte ani, se găseau în capitala Moldovei cele dintâi şcoli de fete, sub conducerea unor străini veniţi în ţară, aşa precum erau pensioanele Sachetti, Chambonnaud şi Garé. Catinca Rosetti nu avea însă prea multă încredere în supravegherea şi învăţătura dată în ele, deşi se mai aflau internate acolo şi alte fete de ale boerilor nevoiţi să stea mai mult pe la moşii. Ar fi dat-o la Viena, München sau Berlin, precum făcuse şi alte rude cu fiicele lor, dar era departe şi nici mijloace materiale nu prea avea, cu atât mai mult cu cât se apropia vremea să trimită şi pe băieţi. Pentru acelaş motiv, n-o dăduse la "Pensionul de nobile dimozele" de sub îngrijirea Slugerului Burada şi a soţiei sale, care cereau câte 60 de galbeni pe an şi alte multe cheltuieli.

       După ce se sfătui, deci, cu toţi fraţii, Catinca Rosetti încredinţă în cele din urmă pe fiica sa fratelui Constantin Sturza de la Scheea şi cumnatei sale Agripina, o femeie bună şi îndatoritoare, care având şi ei mai mulţi copii de şcoală, înfiripase pentru dânşii un mic colegiu, aşa precum se obişnuia pe la curţile boierilor mai de seamă. Pentru ei adusese profesori tocmiţi cu anul şi guvernante străine. Printre copiii de la Scheea se mai afla încredinţată de părinţii ei, Profira Bălănescu, o vară mai îndepărtată a Elenei, cu care aceasta se împrieteni mai statornic.
       Totuşi pentru Elena Rosetti, Soleşti rămase locul cel mai drag către care se îndreptau toate amintirile plăcute, căci acolo avea Zoe, sora cea mai mică, pe Costache şi Mitică, fraţi mai mărişori, şi, în urmă, pe Theodor, Prinţişorul, după cum îşi spunea singur în jocurile lor. Apoi la Soleşti traiul era cu mult mai patriarhal decât la Miclăuşeni şi Scheea, iar schimbările veneau cu mult mai anevoe. Ceaiurile şi livezile stăpâneauîncă împrejurimile conacului, războaiele de ţesut şi gherghefurile de toate mărimile scoteau mereu, pentru împodobirea casei şi pentru zestrea fetelor, scoarţe şi broderii vestite. Din această epocă îndepărtată de înţelegerea noastră de azi, când dascălii învăţau pe fete să citească slove româneşti de pe ceaslov, privit atunci ca primul abecedar al Românului, când Sf. Scriptură era cartea cea mai de seamă din biblioteca lăsată din străbuni, iar orânduirea slujbelor şi a datinilor bisericeşti era ţinută cu mare cucernicie, din această epocă a copilăriei Elenei Rosetti, se născură cele mai frumoase însuşiri ale Doamnei Românilor de mai târziu. Trăind însă, pe deoparte, în mijlocul frământărilor şi prefacerilor din casa bunicilor de la Miclăuşeni şi a unchiului Constantin, pe de altă parte, în atmosfera casei părinteşti de la Soleşti, se înfiripă de timpuriu în sufletul ei două îndemnuri de egală însemnătate dar de natură contrarie, care-i călăuziră mai târziu viaţa şi-i fură folositoare amândouă în activitatea ce şi-o însuşi ca Prinţesă Domnitoare: primul fu îndemnul să lucreze pentru prefacerile radicale prin reforme cât mai liberale; al doilea fu, sub înrâurirea traiului de la Soleşti, mai mult tradiţionalist, care o făcu să păzească cu religiozitate caracterul vieţii patriarhale, chiar în palatul domnesc din Bucureşti.
       După ce isprăviră ce avusese să-şi spună unii altora, familia Postelnicului împreună, de data aceasta, cu fiica lor Elena, apucă drumul Iaşului şi fu curând urmată de Logofăt cu ai săi.
       Rădvanul îngrijit, uns şi încărcat cu tot felul de bunătăţi de la curtea lui Dumitrache Sturza, porni ca vântul, tras de cei şase telegari odihniţi şi hrăniţi bine două zile, cât stătuse la Miclăuşeni.
       Călătorii pe care-i întâlneau venind dinspre Iaşi, le spunea că se pregăteau mari serbări în aşteptarea Domnului ce trebuia să sosească dintr-o zi pe alta, şi că locuinţa părintească a lui Mihail Sturza ajunsese un minunat palat domnesc, sub îngrijirile lui Gheorghe Asachi şi a oamenilor lui.
       Şi erau mulţi călători cunoscuţi, rude sau prieteni, care împânzeau cu rădvanele lor, adevărate corăbii ale lui Noe, drumurile ce duceau spre Iaşi. Chiuind, mişcându-se ca nişte demoni pe caprele lor, surugii boereşti se luau la întrecere, fără grija călătorilor pe care-i purtau, aruncându-i dintr-un colţ în celălalt al vehiculului, însufleţiţi numai de pocnetele de biciu şi de praful pe care isbuteau să-l lase în urma lor.

       În ziua sosirei alaiului domnesc de la Galaţi, cu toţi sfetnicii ţării care ieşise în întâmpinare, norodul se pornise încă de la amiază de prin toate mahalale Iaşului, spre răspântia podului din Uliţa mare. De acolo apucase spre biserica Lozonschi, acoperind ca o puzderie de albine, maidanul din faţa casei strămoşeşti a Domnului. Din împestriţarea costumelor şi deosebirea fizionomiilor, din felurimea vorbelor rostite, se părea că toate neamurile pământului îşi dăduse întâlnire pe străzile desfundate de ploi şi vânturi ale Iaşului din vara anului 1834. Mindrigii, tălpălarii, bogasierii, precupeţii sau argintarii şi toată calicimea mahalalelor se înghesuiau să vadă în întregime alaiul şi să zărească de ar fi putut pe Doamna lui Mihail Sturza, Smaranda, care venea tocmai de la Constantinopole şi era fiica însemnatului caimacan al Porţii, Prinţul Vogoride de Samos.
       La o parte! La o parte!
       Vizitii şi arnăuţii boereşti strigau, căutând loc prin mulţime, ca să poată trece cu trăsurile cele bogate ale marei boerimi. Rosnovenii şi Ghiculeştii se luase la întrecere, să arate în acea zi însemnată pentru amintirea tuturor, strălucirea noilor "équipages", aduse tocmai de la Viena şi Paris. Livrelele scumpe, numai în firete de aur, uimeau calicimea, ce se ploconea umilită până în praful de la picioarele telegarilor boereşti.
       Unele lângă altele, trăsurile de casă ale familiilor boereşti de tot rangul, se înşirau în faţa palatului, după ifosul stăpânilor, iar tinerii boeri călări priveau de sus mulţimea adunată şi cercetau printre trăsurile sosite cu întârziere, figuile dorite. Cei mai învăţaţi, veniţi de curând din străinătate, îmbrăcaţi după ultima modă apuseană, întovărăşeau trăsurile familiilor lor, călări, oprindu-se din când în când să schimbe salutări prieteneşti cu cei deopotrivă lor în rang şi boerie.
       Îndată după ora patru se ivi trecând în sbor pe lângă norod, o căruţă de poştă trasă de patru cai înaintaşi, ce venea dinspre rohatca Niculinei. Era poştaşul lui Vodă, venit cel dintâi să înştiinţeze apropierea alaiului de Iaşi. După el începu curând să sosească trăsurile cu slujbaşii înalţi, trase de câte opt şi doisprezece telegari. Dar toţi erau obosiţi şi plini de praf. Figurile şi porturile lor schimbate deşteptară curiozitatea mulţimei adunate.
— Şi-au ras bărbile, podoaba bărbăţiei şi a treptelor boereşti! se crucea surprinsă calicimea.
— Şi-au schimbat straele! se mirau unii din cei mai bătrâni, care îmbrăcaţi în costumele lor largi, priveau duş-mănos la uniformele strâmte, împodobite cu fir, după moda Apusului.
       Şi ce mai pălării în trei colţuri! adăugau cei tineri, privind cu ciudă la calpacele lor de piele de oae.
- Aşa este porunca domnească, să se schimbe obiceiurile cele vechi în cinstea Doamnei Smaranda! explică un iconar mai chipeş mulţimei încremenită de atâtea înoiri.
       Din trăsura lor de casă, Elena Rosetti se ridicase în vârful picioarelor, să vadă mai bine pe Doamna Moldovei. Cât de mândră i se păru aceasta! Nici nu privea la norodul care se ploconea adânc înaintea caretei domneşti trasă de doi cai albi cu hamuri roşii.
— Uite şi un turc lângă Doamna ! strigă fetiţa nedumerită că în locul Domnului pe care şi-l închipuise asemănător cu portretul lui Ştefan cel Mare, cunoscut ei, zărea acum un ofiţer cu epoleţi şi cu fes pe cap.
— Acela este chiar Domnul Moldovei! răspunse Catinea Rosetti, nemulţumită ea însăşi de înfăţişarea de supus turc a lui Mfhail Sturza, atât de mult aşteptat după aşez;area străină.
       Elena Rosetti privi cu multă curiozitate alaiul cel împestriţat de boieri în felurite porturi şi înfăţişări, de feţe bisericeşti în odăjdii scumpe, de muzici intrumentale adunate de pe unde se aflau în toată ţara Moldovei, slujbaşi şi tot felul de norod ce se înghesuia în picioarele cailor, umplând văzduhul de uralele şi strigătele lor. Ovalul său firi ca şi al Domniţelor bizantine, aşa precum arătau în ctitoriile lor, aminteau trăsăturile unei străbune îndepărtate, cu mai multă trecere şi putere în Capitala Imperiului turcesc, decât Doamna Smaranda, şi de adevărată viţă împărătească din linie străbună, acelea ale Bellei Cantacuzino, soţia Cuparului Constantin Rosetti, frate cu Antonie Ruset, fostul Domn al Moldovei.