CAPITOLUL I § COPILĂRIA

Biografie scrisă de Lucia Borş

Elena Rosetti, aceea care avea să ajungă Doamna Principatelor Unite, ca soţie a lui Alexandru Ioan I. Cuza, s-a născut la Iaşi în 17 Iunie 1825. Plecată de timpuriu cu părinţii la moşia Soleşti, ea şi-a petrecut cei dintâi ani ai copilăriei între fraţii mai mici. Era adusă foarte rar în oraşul natal, deşi părinţii, ca şi toţi ceilalţi boeri de seamă, aveau casă de locuit în Iaşi, bună pentru ei şi pentru rudele care ar fi voit, după cum le era obiceiul, să tragă în căminul lor primitor. Dar nici timpul, nici treburile nu-i îngăduiau lui Iordache Rosetti să stea vreme mai îndelungată în Capitala Moldovei, unde felul de viaţă era prea costisitor pentru micul venit ce-l avea, cu atât mai mult cu cât se înrudea cu cele mai de seamă familii din protipendadă : cu Roseteştii şi Catargii în linie bărbătească, cu Sturzeştii, Balşii şi Cantacuzinii în linie femeiască.
       Dar oraşul atrăgea prin nenumăratele sale înfăţişări, şi pe mica Elena Rosetti, crescută la ţară, care deseori se ruga de părinţi so ia cu ei la Iaşi. Ce nu vedea atunci, când se întâmpla să treacă pe sub cerdacurile de lemn de pe Strada Mare, sau pe lângă dughenele de pe la Trei-Sfetitele ! Câte mărfuri strălucitoare nu-i furau ochii : brocaruri şi policandre aurite, lucruri mărunte de artă, fel de fel de pietre scumpe şi podoabe orientale. Erau până şi ciubuce de cireş sau iasomie întocmai ca acelea pe care le avea bunicul Dumitrache Sturza, sau mătănii de mărgean ca ale bunicăi de la Soleşti. îi plăcea să audă cum se tânguiau negustorii străini, în limba lor stricată, de scumpeţea şi greutatea să le aducă tocmai de la Istambul, pentru ifosele boerimei celei mari. Nu e vorba, erau ei bine plătiţi pentru toată această osteneală, şi mulţi galbeni rămâneau în chimirul lor.
       Tatăl Elenei, Iordache Rosetti, era fiul Marelui Vornic cu acelaş nume, care se aşezase la Soleştii din ţinutul Vasluiului, întemeind ramura bărbătească a familiei Rosetti Solescu. Acest Mare Vornic fusese pe vremuri un om foarte bogat, stăpânind moşii ce treceau până în Basarabia prin întinderea lor : dar fie că îşi pierduse averea prin tot felul de treburi şi întâmplări, fie că o împărţise numeroşilor săi copii, el nu mai rămăsese la bătrâneţe decât cu Soleştii, din mai bine de douăzeci şi nouă de moşii cât avusese.
       Fiul său mai mic, Iordache Rosetti, moşteni această proprietate şi se aşeză acolo luând cu sine şi pe mama sa, bătrâna Vorniceasă Ecaterina Rosetti. Deşi acesta nu avusese nici un post în administraţia ţării, era totuşi Postelnic după obiceiul din Moldova, ca boerii care se statorniceau la moşiile lor departe de Curtea Domnească să aibă dreptul să poarte această demnitate.

       Dela Catinca Sturza, fiica cea mare a Logofătului Dumitrache Sturza, luă puţină zestre, căsătorindu-se cu aceasta cam după prădăciunile de la 1821. În timpul lor, Logofătul se băjenise la Cernăuţi Împreună cu Întreaga sa familie, luânduşi odoarele casei şi bucatele pământului pe mâna răsculaţilor şi a Turcilor. După sfatul Mitropolitului Veniamin şi al Egumenilor de pe la mânăstiri trimese şi el tot ce avu mai de preţ, În ascunzătorile lor, dar fu jefuit şi păgubit. Afară de toate acestea, mai avu Dumitrache Sturza mare pagubă şi cu şederea de aproape doi ani la Cernăuţi, departe de bunurile sale, În care timp cheltuise fără să poată strânge cu chibzuială veniturile moşiilor. Având pe deasupra şi opt copii, dădu fiecăruia cât putu, băieţilor moşii şi conace, fetelor, odoare, galbeni, robi şi scule, case În Iaşi şi capete de vite, după obiceiul strămoşesc.
       Catinca Rosetti, soţia Postelnicului, era aspră la înfăţişare ca şi tatăl său Logofătul. Avea însă o fire dreaptă, hotărâtă la fapte, chibzuită şi foarte religioasă. Autoritară cu copiii săi, nu le îngădui niciodată cea mai mică lipsă de bună cuviinţă faţă de cei ce-i înconjurau. Luând în mână aproape fără sprijinul soţului, treburile destul de încurcate ale moşiei, era cunoscută ca adevărată stăpână de către toţi slujitorii curţii, boerul fiind mai puţin energic şi suferind de inimă. Se descurca singură cu zarafii de care avea deseori nevoie, mai cuseamă în vremea când ridicase din temelie casă nouă la Soleşti. Era însă bună şi îndatoritoare cu aceia care aveau nevoe de sfatul şi ajutorul ei.
       Ca mamă fiind prea voluntară, gata oricând să hotărască totul în familie, făcu astfel din copii săi fiinţe slabe şi stângace. Singur Constantin, fiul cel mare, îşi putu păstra firea liberă de orice constrângere, fire pe care de altfel o moştenise de la ea. Elena, în schimb, rămase multă vreme sub înrăurirea puternicei personalităţi a Catincăi Rosetti şi crescu stăpânindu-se şi cântărind uneori până la slăbiciune urmarea vorbelor şi faptelor sale. Cât de deosebită fu astfel din această pricină, de Alexandru Cuza, care era o fire îndrăzneaţă şi înflăcărată, bun de gură şi zeflemist neîndurător.
       Cu această fire, ce se adâncea în ea însăşi netezind sentimentelor poteci de eternitate, Elena Rosetti avu drept tovarăş de viaţă al cărui destin fu uimitor, dar care, în afară de marea sa iubire şi jertfă pentru ţară, lua viaţa în chip uşuratic şi dispreţuitor.