Scurt istoric

Comuna Ponoarele ¦ Scurt istoric

Ciocan din epoca pietrei cioplite (Şcoala Ponoarele) Aici, la Ponoare, locurile sunt vechi şi roase de vremuri precum lapiezurile din dealul Peşterii. Câteva descoperiri arheologice datează, din epoca pietrei şlefuite. Aşa sunt ciocanul de piatră păstrat la Muzeul “Porţile de Fier” şi cel care se află la punctul muzeistic al şcolii Ponoarele.

Documente despre vechimea localităţii sunt relativ puţine. Cert este că din timpuri străvechi pe teritoriul comunei s-a exploatat arama. Urme se mai pot observa şi astăzi între Băluţa şi Delureni, la Piatra Dajului, între satele Cracul Muntelui şi Gheorgheşti, la podul Balaciului şi mai cu seamă la locul numit Ocne − între Baia de Aramă şi Ponoarele. Aici se mai află şi acum un izvor care se numeşte Fântâna Mircii. Legenda spune că acolo s-ar fi oprit Mircea cel Bătrân atunci când s-au deschis minele de la Bratilovu. Cel mai vechi document care menţionează un sat al comunei este de pe vremea lui Vlad Voevod (1846) şi se referă la satul Şipot. Satul Ponoarele, cu numele Ponor, apare într-un document din anul 1621.

La fel de importantă este şi Hotărnicia moşiei Ponoarele de la orânduiţi şi ceruţi hotarnici, care face referire la un hrisov de pe vremea lui Alexandru-Vodă (1573). În acest hrisov se menţionează că ponorenii se trag din Stan, iar moşnenii din Cracul Muntelui din Albul. În document sunt marcate câteva denumiri vechi, care constituiau hotarul de altă dată:

  • Fântâna lui Trandafir;
  • Plopul înfierat;
  • Mesteacănul de la Zăcătoare;
  • Masa de piatră;
  • Crucea bătută în piatră;
  • Valea lui Barbă-Lată.

Şi în răspunsul pe care îl dă învăţătorul Constantin Piciu din Ponoare la “Chestionarul” întocmit de Odobescu în 1873, se menţionează prezenţa unei movile în locul numit Vârful Înalt, a unor morminte ungureşti la confluenţa dintre Valea Bârnelor şi Valea Mare, a două grinduri în locul numit Râul lui Neagoe şi a unui oraş unguresc la hotarul cu Bala de Sus, în locul numit Sisineşti.

În satele comunei este încă vie memoria lui Tudor Vladimirescu, cel care a întocmit “Hotărnicia moşiei Burbi, Brebina, şi a moşnenilor Ponoreni”.

La Cracul Muntelui, Tudor Vladimirescu a avut o stupină, după cum arată un bilet găsit de Gheorghe Butaru cu următorul conţinut: “Dăbace stupăriţă, dă înfăţişătorului 30 kg ceară şi să îngrijeşti de stupi să-i înmulţeşti până la o mie”.

Neam de oameni destoinici şi pricepuţi, ponorenii s-au confruntat continuu cu sărăcia locurilor şi au reuşit să ridice aici gospodării trainice, de invidiat.